Poemele narative ale Cristinei Struteanu sunt leacuri homeopatice impotriva uratului vremurilor. Licori indelung distilate de o memorie afectiva fabuloasa si de darul de a transforma in poveste tot ce o atinge: oameni, intamplari, chiar si tragice, natura perceputa cu intensitatea senzoriala a unui muzician. Tensiunea acestor surprinzatoare cartoline apare intre navala de semnificativ (unui povestas autentic nu i se intampla lucruri indiferente, aceasta e greutatea insuportabila a crucii sale), bucuria nesecata de a descoperi in tot si in toate ceva de povestit, cu sens, si sfiala de a spune. Povestitoarea pare a-si cere neincetat iertare ca atinge frunza, sau norii sau casa sau pe prietenul x cu boarea cuvintelor. Pe masura ce povesteste, se retrage din poveste. Lasa senzatia ca in tot ceea ce spune ramane mult ascuns. Criptic pe alocuri. Cartolinele sunt ca niste haikuuri in proza, lucreaza in primul rand cu sugestia, cu golul. Leacul sta, mai ales, in ochiul curat care priveste lumea si ne-o restituie ca pe un dar. Purificata. Pentru ca o biata cartolina ce este altceva decat Darul in forma pura? Iar harul acestei priviri senine, acute si fericite cine il mai poate indura? - Christian Craciun