Am început „Blândețea nopții” puțin sceptică (nu m-a convins "Marele Gatsby").

Prima parte, axată pe relația dintre Dick și Nicole, mi s-a părut promițătoare. Cadrul natural, dar tulburat de fragilitatea psihică a lui Nicole, mi-a adus aminte de „Muntele vrăjit”.

Din păcate, după această introducere densă, totul mi s-a părut că se risipește în superficialitate. Nu m-a mai prins.

Am tot amânat reluarea, până când am renunțat de tot, lucru pe care eu îl fac foarte rar cu o carte.

O traumă din copilărie poate să te marcheze definitiv, poate să te facă un om cu permanente probleme psihice. Așa zice Freud!

Dacă ești conștient de asta prin prisma studiilor făcute pentru a deveni doctor în psihiatrie, la contactul cu „un caz” deosebit, orgoliul personal te face să intervii în vindecarea bolnavului. Totul este normal, atât timp cât este obiectiv, profesional! Când însă apare și sentimentul de dragoste și nevoia de ocrotire a celui bolnav, nimic nu mai este profesional!

Vindecarea bolnavului se poate face prin ruperea acestuia de influența totalitară a psihiatrului?!

Poate că nevoia de libertate, de independență, duce la extrem?!

Pe parcursul lecturii intuiția mi-a spus că Fitzgerald trebuie să-l fi influențat mult pe Salinger, pentru că am regăsit prea multe similarități situaționale și de stil. Mi s-a confirmat ulterior, la o căutare pe google, că, într-adevăr, F. Scott Fitzgerald a reprezentat o mare fascinație și o sursă de inspirație pentru J.D. Salinger.

Aș avea câteva obiecții de adus cărții, dar ar trebui să dau spoilere pentru a le ilustra și prefer să nu mă arunc, cu atât mai mult cu cât este vorba de un mare clasic al literaturii americane.

Însă aș putea spune că sunt câteva fire narative "de umplutură" în poveste, care vin de nicăieri și se duc niciunde și care îmi lasă senzația că autorul ori a căutat să se distragă pe sine însuși prin ele, de la tema principală, care îi cauza un disconfort, ori au fost ele însele mici disconforturi necesare de menționat, piste abandonate ale unei minți care căuta forma concretă prin care să ilustreze tragismul codependenței, frustrarea și singurătatea.

De citit și tras propriile concluzii.

Dincolo de povestea de dragoste, pe care eu o văd ca aparţinând unui plan secund, cartea urmăreşte destinul unui personaj extraordinar: Dick Diver. Mai precis decăderea lui, în paralel cu decăderea unei epoci. Structurat în trei părţi foarte bine gândite, romanul zugrăveşte, de asemenea, o frescă a modului de viaţă al aşa-zisei înalte societăţi din perioada interbelică (aflat în profund contrast cu modul de viaţă al marii majorităţi) şi a schimbărilor ce s-au produs în mentalul colectiv după tragedia Primului Război Mondial.

Prima parte ne prezintă prin ochii lui Rosemary Hoyt, o tânără actriţă aflată la începutul carierei, cuplul perfect: Nicole – Dick Diver. Tineri şi frumoşi, bogaţi, cu o lume întreagă la picioare, doi semi-zei pe care nimeni şi nimic nu-i poate atinge. Amestec bizar de candoare şi oportunism, Rosemary îi priveşte când cu admiraţie, când cu invidie, trăind la nivel platonic o idilă cu Dick. Partea a doua ne prezintă în fază iniţială – în mod obiectiv – povestea tânărului medic psihiatru, Richard (Dick) Diver, care – aflat în plină ascensiune profesională – se îndrăgosteşte de pacienta sa, Nicole Warren, o tânără afectată de schizofrenie, boală survenită în urma unei traume din copilărie. În ciuda faptului că face tot posibilul ca să separe relaţia medic – pacientă de relaţia soţ – soţie, în aceeaşi măsură în care încearcă să rămână acelaşi om ca cel de dinainte de căsătoria cu fiica unui miliardar, viaţa lui Dick intră într-un fel de cerc vicios.

Chiar daca actiunea e aparent simpla, personajele sunt foarte bine definite. Profunda, atat de profunde incat iti dai seama la sfarsit de unele ganduri ale lor si de repercursiunea unor actiuni. "Nu sunt o fiinta dificila, sunt doar o adunatura de oameni simpli, foarte diferiti intre ei."