Textul m-a prins, de la primele pagini, si n-am mai lasat cartea din mana. Am citit-o cu o patima adolescentina, pe care o crezusem uitata, si cu o curiozitate crescanda, fiindca autorul reuseste sa creeze un personaj credibil, ceea ce constituie nuca tare a biografiilor romantate, care, de regula, pacatuiesc prin artificialitate... Ar fi multe de spus despre acest volum, insa dincolo de meritele sale punctuale, ramane o performanta remarcabila: aceea de a face dintr-un autor peste care s-a cam asternut praful uitarii un om viu, in carne si oase. - Adrian Jicu

''Lilica mi-a cerut sa-i duc un condei, cerneala si un teanc de hartii langa pat, zicand ca inca mai avea mult de lucru si nu stia cat timp ii mai ramasese. Degeaba am rugat-o sa se odihneasca. I-am facut pe plac, trebuia sa evitam supararile cu orice pret. Am lasat-o privind pe fereastra, spre gradina ei, aramita de toamna, si spre cei cativa butuci de vie, ramasi neculesi. Iulia, cu lacrimi siroindu-i pe obraji, aprindea lumanare dupa lumanare. Trei ceasuri mai tarziu, am auzit un geamat, am fugit in odaia fetei. Sub ochii nostri ingroziti, si-a dat ultima suflare. Lumina i s-a stins. Si mie imi era atat de groaza de intuneric.''