Exista calatorii spre capatul noptii, dar la fel de bine exista calatorii spre capatul zilei, care nu inceteaza niciodata sa inceapa sau sa se termine si care au ca scop, daca asta vreodata a fost un scop, viata. La fel e si Dupa plans: o carte despre un om singur intr-o lume de oameni singuri, un solilocviu despre neputinta de a mai vorbi atunci cand toate cuvintele sunt gresite. Ce nu transpare insa in tot acest amestec de text si joc narativ e posibilitatea recrearii unui camp social. Pentru ca, daca in dependenta se pierde ceva cu adevarat - un lucru aproape imposibil de recuperat -, exact apartenenta la orice societate e acest lucru. Morgana oricarui dependent, dupa ce a renuntat la alcool sau droguri, consta in apartenenta la un camp social, la un grup, la o forma de normalitate. Personajul cartii nu are nume pentru ca si-a pierdut posibilitatea oricarui nume, in cadere si-a pierdut pana si identitatea. Iar in lipsa numelui totul poate fi spus, totul e posibil si, in acelasi timp, imposibil, textul literar e viata si viata e text literar si orice limita se sterge inainte de a exista.