Desi este un continent arid, cu o clima adesea greu de suportat, Australia e plina de viata. Bill Bryson a strabatut-o in lung si-n lat, ignorindu-i aparenta ostilitate, si isi povesteste impresiile de calatorie intr-o carte plina de umor. Nu e de mirare ca a ramas impresionat de ceea ce a vazut. De la paianjeni si serpi otravitori, rechini si crocodili fiorosi, pina la curentii puternici si brusa fierbinte, pericolele pindesc la tot pasul. In schimb, oamenii sint placuti, veseli si de o amabilitate fara cusur, orasele sint sigure, curate si mai totdeauna construite in jurul unei ape. Societatea este prospera, bine organizata si fondata pe principii egalitare, mincarea excelenta, berea rece, iar soarele straluceste aproape tot timpul.
Fragment din carte:

"A trebuit sa petrecem doua ore in Cook — Dumnezeu stie de ce atit de mult — si toata lumea a avut voie sa coboare si sa arunce o privire. Era placut sa te poti misca fara sa fie nevoie sa te proptesti de vreun perete care se leagana la fiecare citiva pasi, insa, entuziasmul stirnit de Cook a pierit usor. Nu prea era mare lucru de vazut in el — o gara si un oficiu postal, citeva duzini de bungalow-uri prefabricate pe un teren plin de praf, un magazinas ale carui rafturi erau in mare parte goale, un camin cultural cu obloanele trase, o scoala goala (era in toiul vacantei scolare), o mica piscina in aer liber (inchisa si ea) si un aparat de zbor cu o aripa beteaga. Zapuseala era ingrozitoare. De pe fiecare latura, desertul arunca valuri de caldura asupra catunului.
Stateam acolo cu o harta a Australiei in miini, scrutind pustiul si incercind sa-mi imaginez ca, daca o luam la pas spre nord, nu aveam sa dau de o suprafata asfaltata pe o distanta de 1.770 de kilometri, moment in care Trevor a venit spre mine si mi-a spus ca ni se daduse permisiunea de a calatori timp de o ora in locomotiva, ca el sa poata face fotografii. Asta nu era de ici, de colo. Era o veste minunata. Chiar inainte ca trenul sa se puna din nou in miscare, am urcat in locomotiva cu doi mecanici, Noel Coad si Sean Willis, care ii inlocuiau pe cei dinaintea lor si care aveau sa conduca trenul mai departe, catre Kalgoorlie.
Cei doi erau niste tineri draguti si relaxati, de vreo 20-30 de ani. Cabina lor era placuta si confortabila — primitoare chiar si pentru un spatiu plin de tehnologie avansata. Aveau o consola smechera cu multe comutatoare si intrerupatoare, trei radiouri cu unda scurta si doua monitoare, insa si citeva obiecte casnice: un ceainic, un mic frigider, o plita electrica. Coad conducea. A apasat citeva comutatoare, a miscat o maneta citiva milimetri si am luat-o din loc. In citeva minute eram la viteza de croaziera de 100 de kilometri pe ora. "