A scrie o autobiografie - si m-am gandit deseori la aceasta - mi-a parut, pana la urma, un lucru jenant si impiu. Cu ce drept amesteci oameni pe care i-ai prins printr-o singura latura, intr-un anume moment si a caror amintire, in legatura cu atatea altele, a putut fi deformata de timp? Oameni care n-au avut o iata publica si care nu sunt deci datori ca in fiecare clipa sa stea cu infatisarea, cu gandul, cu fapta lor inaintea acelei opinii publice care stie asa de putin totdeauna si judeca asa de mult si asa de taios, creand ea, alaturi de omul care a fost, unul care corespunde nestiintei si adesea invidiei si rautatii sale? Daca vorbesti de oamenii inca vii - si ce repede ne trecem ca niste umbre triste pe ecranul vesniciei! - atingi lucruri care-i dor - si de ce ai adaugat la durerile pe care trebuie sa le cauzezi alte dureri pe care nu ti le cere nicio datorie, nu le pretinde macar un interes care sa se poata marturisi. Atingi si lucruri bune din viata lor, al caror farmec dispare indata ce-l afla si altii. Oricum, ei ar avea un drept sa te opreasca. Ei, strainii. Dar ce sa spun de aceia de la care vin si de aceia care au stat langa mine, au trait cu mine, de aceia care au plecat de la mine? Fata de oricine te-a iubit datoresti cea mai desavarsita discretie: acestea sunt lucruri care nu se scot in piata. - Nicolae Iorga