Exista o zi, o clipa, in care, zarindu-te in oglinda, iti dai seama deodata ca ai in fata un om macinat de viata. Urmeaza o incremenire in gandul ce incepe deja sa te sfredeleasca pe dinlauntru si intrebarile se invalmasesc gata sa te striveasca. Te cercetezi cu precautie si constati deznadajduit ca privirea ti s-a scofalcit, ca si-a pierdut licarul viril. Incerci s-o prinzi, ca nu cumva sa cada pe pardoseala si sa se sparga in zeci de cioburi. Incotro, amice? te izbeste intrebarea celuilalt. Intr-acolo, ii raspunzi resemnat. Bine, bine, intr-acolo, dar cum? insista ne-suferitul ce se tine scai de tine. Cuvintele ti se opresc in gat, mai, mai sa te sufoce. Tacerea devine asurzitoare. Liniste! urli ca un apucat, speriat de moarte. Cauti in jur ceva de care sa te spri-jini, insa esti singur pe drumul acela fara intoarcere. Ai vrea sa iesi din rand, sa dezertezi, s-o apuci in alta directie, poate, poate... Si totusi, incotro, amice? insista piaza rea, ascunzandu-si cu greu zambetul sarcastic. Chiar asa, incotro? Dar, mai ales, cum?... Iubind, bineinteles, ma dumiresc definitiv.