Pe data de 10 mai 1996, noua alpinisti si-au gasit sfarsitul intr-o furtuna ingrozitoare care a izbucnit pe crestele superioare ale Varfului Everest, in Zona Mortii. A doua zi unul dintre ei a primit o noua sansa la viata.

Imi amintesc vag evenimentele de pe 10 mai, frigul cumplit ma anesteziase si incepusem sa-mi pierd cunostinta. La momentul respectiv nu stiam ca sunt pe cale sa cunosc pentru prima data moartea. In dupa-amiaza urmatoare, dupa o noapte si o zi petrecute afara, in cele mai aspre conditii imaginabile, pe cand soarele cobora usor spre linia orizontului am revenit din morti. Am deschis ochii. Acesta este un mister, un miracol pe care inca nu am reusit sa-l inteleg, chiar si dupa atatia ani.

M-am ridicat cu greu in picioare, abia imi pastram echilibrul. Eram pierdut. Eram aproape orb. Ambele maini imi erau inghetate. Fata imi fusese distrusa de frig. Nu mancasem nimic de trei zile. Nu bausem nicio gura de apa de doua zile. Probabilitatea de a gasi Tabara de Sus de unul singur era aproape zero. imi amintesc ca am inceput sa merg dus de vant, rugandu-ma sa fiu salvat dar intelegand, treptat, ca nu am nicio sansa sa scap cu viata. M-am uitat in sus. Soarele se afla la cincisprezece grade deasupra orizontului, ceea ce insemna ca intr-o ora se va intuneca din nou, iar eu voi inghenunchia si voi lasa frigul sa ma invaluie pentru ultima data.
Fragment din cartea "Abandonat pe Everest" de Beck Weathers, Stephen G. Michaud

"Expeditia a inceput cu un zbor din Dallas pe 27 martie. Am dormit o noapte in Bangkok inainte sa ajung in prafuitul si aglomeratul Katmandu, capitala Nepalului, pe 29 martie.
La Aeroportul International Tribhuvan am observat un tip inalt si foarte atletic care astepta la rand la vama. Presupunand ca e alpinist, m-am apropiat de el si m-am prezentat. Avusesem dreptate, era Lou Kasischke, un avocat din Bloomfield Hills, Michigan, care de asemenea venise in Nepal sa urce pe Everest.
Eu si Lou ne-am dat seama destul de repede ca dintre toti cataratorii din grupul nostru, noi aveam cele mai multe lucruri in comun. Eram cam de aceeasi varsta, cu aproape aceeasi experienta in alpinism si cu un trecut socio-economic similar. Amandoi eram casatoriti si aveam copii, iar nevestele noastre nu erau de acord cu alpinismul. In sapfamanile urmatoare am devenit buni prieteni si am impartit cortul pe perioada expeditiei.
A durat ceva pana sa trec de vama. Fara sa stiu cum merg lucrurile in Katmandu, facusem greseala de a obtine viza inainte, ceea ce a insemnat ca a trebuit sa astept la rand de zece ori mai mult decat oricare dintre tovarasii mei fara viza. Am fost de departe ultima persoana din zborul meu care a iesit din aeroport.
Afara, m-am alaturat lui Lou si altor cativa membri ai expeditiei noastre. O dubita ne astepta ca sa ne duca, prin traficul haotic, la hotelul Garuda, un loc deschis si aerisit, un paradis confortabil ales in mod evident special pentru a multumi clientela alpinista."