O carte buna de citit si inteleasa cu spirit critic. Autorul este de referinta. Apreciez calitatea traducerii.

Allan Bloom a studiat la Chicago, Paris și Heidelberg. A predat mai apoi filozofie politica la University of Chicago, Yale, Cornell și University of Toronto. A scris “The Closing of the American Mind” în 1987. Uitați ce spune el, acum 30 de ani :

“Fiecare sistem educativ are un scop moral pe care încearcă sa-l atingă și care structurează curriculum. El încearcă sa producă un anume tip de ființa umană. Această intenție este mai mult sau mai puțin explicită, mai mult sau mai puțin rezultatul unei reflecții; (...) In unele națiuni, scopul era persoana pioasă, in altele cea războinică sau cea harnică. Întotdeauna important e regimul politic, care are nevoie de cetățeni în acord cu principiul său fundamental. Aristocrațiile vor gentlemeni, oligarhiile - oameni care respectă banii și urmăresc obținerea lor, democrațiile - iubitori ai egalității.” (pag.18-19)

“Recenta educație a deschiderii (...) nu acordă importanță drepturilor naturale sau originilor istorice ale regimului nostru, socotite acum a fi fost esențialmente eronate și regresive. Ea este progresistă și privește înainte. (...) E deschisă la toate tipurile de oameni, toate stilurile de viața, toate ideologiile. N u e x i s t ă a l t d u ș m a n d e c â t om u l c a r e n u e d e s c h i s l a o r i c e. Dar atunci când nu exista teluri sau o viziune comuna asupra binelui public mai e posibil contractul social?” (pag.20)

“Extinderea spațiului exceptat de la reglementarea socială și politică legitimă era posibilă doar prin diminuarea pretențiilor la cunoaștere morală și politică. Apetitul insațiabil pentru libertatea de a trăi după bunul plac se hrănește din acest aspect al gândirii democratice moderne. In final, rezultă că libertatea deplină poate fi atinsă doar când nu există deloc o asemenea cunoaștere. Calea eficientă de dezarmare a opresorilor este sa-i convingi că ignoră binele. Sensibilitatea inflamată indusă de teoria democratică radicalizată resimte până la urmă orice limită ca fiind arbitrară și tiranică. Nu există absoluturi; libertatea este absolută. Desigur, rezultatul e că, pe de o parte, argumentul care justifică libertatea dispare, și, pe de altă parte, toate credințele încep sa aibă caracterul atenuat (...).” (pag.21)

Deschiderea era odată virtutea care ne permitea sa căutam binele folosind rațiunea. Ea înseamnă acum acceptarea a orice și negarea forței rațiunii. (...) Relativismul cultural distruge deopotrivă binele propriu și cem comun. (...) Deschiderea la închidere, iată ce predam. Relativismul cultural reușește sa distrugă pretențiile universale sau intelectual imperialiste ale Occidentului, făcându-l sa nu mai fie decât pur și simplu o alta cultura. Așa ca exista egalitate într-o republică a culturilor. Din nefericire Occidentul se definește prin nevoia de a-și justifica felul de a fi sau valorile, prin nevoia sa de a descoperi natura, prin nevoia de filozofie și știința. Acesta este imperativul sau cultural. Lipsit de el, se va produși. Statele Unite reprezintă una dintre cele mai înalte și mai extreme realizări ale căutării raționale a unei vieți mai bune potrivit naturii. Ceea ce face posibilă structura sa politică este folosirea principiilor raționale ale dreptului natural pentru întemeierea unui popor, unind astfel binele comun cu binele propriu. Sau altfel formulat, regimul stabilit aici promitea libertate nestingherită rațiunii - nu oricui, instinctiv, ci rațiunii, libertatea esențială care justifica celelalte libertăți și pe baza căreia, și de dragul căreia, e tolerata o mare doză de devianță. O deschidere care neagă pretenția specială a rațiunii face sa explodeze resortul motor (...) acest regim, in ciuda tuturor afirmațiilor contrare, a fost fondat pentru a depăși etnocentrismul, care nu e nicidecum o descoperire a științelor sociale. (...) Însă faptul că au existat opinii diferite despre bine și rău in timpuri și locuri diferite nu demonstrează nicidecum ca nici una nu e adevărată sau superioară celorlalte. A spune ca asta demonstrează e la fel de absurd cu a spune că diversitatea punctelor de vedere exprimate intr-o dispută universitară demonstrează ca nu există adevăr.” (pag. 36-37)

“Imperativul de a promova egalitatea, de a elimina rasismul, sexismul și elitismul ( delictele specifice societății noastre democratice ), precum și războiul, prevalează pentru un om care nu poate defini nici un alt interes demn de a fi aparat. (...) Un distins profesor de științe politice a demonstrat aceasta când le-a citit studenților săi radicali câteva discursuri despre ce trebuia făcut. Au fost entuziasmați, pana când i-a informat ca discursurile ii aparțineau lui Mussolini. 🤫😬” (pag.273)

“ (...) există unele lucruri despre care trebuie sa stii dacă vrei sa fii educat. Nu înlocuirști ceva cu nimic. (...) Critica vechiului nu are nicio valoare dacă nu exista o perspectiva a noului.” (pag.281-282)

O carte cult a oricărei perioade și a oricărei societăți. Chiar dacă tratează un caz punctual, cel al universităților americane, aceasta poate fi citită și recitită de cei care încă nu sunt studenți, de actualii cursanți ai oricărei facultăți sau discipline sau de absolvenții de master. Chiar și de cei care au terminat doctoratul. Cărțile pe care le citim ne formează, muzica și grupul de prieteni ne influențează, religia și societatea ne constrâng să fim ceea ce suntem sau, dimpotrivă, să ne potrivim unor șabloane a ceea ce nu suntem, asta ne spune Allan Bloom, într-un studiu de finețe, a cărui profunzime și substanță se simte dincolo de pagini.