Problematica tipurilor – desemnate ca atare drept modele de analiza stiintifica – are o istorie deja destul de veche, incepand cu prima jumatate a secolului al XIX-lea. Ea corespunde, sub raport epistemologic, preocuparii de a largi, rafina si consolida totodata metoda de interpretare stiintifica, mai ales in domeniul stiintelor sociale (sau ale comprehensiunii – pentru a prelua terminologia diltheyana). In zona socialului cunoasterea prin experiment nu se aplica, ramane numai observatia, inregistrarea cantitativa a faptelor, care nu conduce insa la o cunoastere de factura stiintifica, asadar calitativa, resemnificand realul, ci numai la o forma de cunostinta empirica. In consecinta, in stiintele sociale s-a impus necesitatea teoretizarii, ca o conditie pentru ca ele sa-si confirme statutul gnoseologic. Era, de altfel, si o necesitate de eficienta analitica („instrumentala”), in masura in care teoretizarea putea interveni nu doar ca o concluzie resemnificatoare a materialului, dar si ca baza pentru o cercetare ulterioara, asupra unui alt material, de aceeasi natura sau diferit. Amintim aici, spre exemplu, aplicarea modelului de interpretare structuralist in antropologie si in analiza literara in egala masura, sau pentru a fi mai aplicati – operationalitatea unui concept precum cel de „efect pervers” atat in sociologie, cat si in economia politica. In definitiv, aceasta este esenta functionala si finala a teoretizarii: precizarea unui cadru conceptual prin raportare la materialul faptic, pentru identificarea, incadrarea si lamurirea fenomenelor si a structurilor, in functie de anumiti factori operationali.