Apologia dupa sfarsitul metafizicii
Apologia dupa sfarsitul metafizicii
Jean-Luc Marion este un filosof contemporan francez, specialist in Descartes si ganditor original, care imbina reflectia teologica si rigoarea fenomenologica intr-o opera relevanta deopotriva pentru filosofi si teologi. Reprezentant de marca al directiei numita, initial peiorativ, „turnanta teologica a fenomenologiei franceze” – de fapt „cea mai importanta gandire filosofica contemporana privitoare la crestinism si religie” – Jean-Luc Marion readuce in discutie Revelatia crestina, unicitatea ei teologica si relevanta ei fenomenologica, alaturandu-se altor reprezentanti de exceptie ai gandirii crestine franceze de astazi: Michel Henry, Jean-Yves Lacoste, Jean-Louis Chrétien, Rémi Brague.
Fragment din volum:
"Dumnezeul causa sui sau idolatria metafizicii
„Dumnezeul" onto-teologiei este, dupa Marion, un idol conceptual care incearca sa puna la dispozitia omului pe zeul pe care crede ca-l denumeste. Istoria metafizicii ofera mai multe nume care se refera la divin: ideea binelui (Platon), gandirea ce se gandeste pe sine (Aristotel), Unul (Plotin) sau chiar conceptul de „Dumnezeu" care, prezent in metafizica moderna, este echivalat intr-un mod ilicit cu Dumnezeul crestin. Asa stau lucrurile si cu argumentele existentei lui Dumnezeu prezente la Toma d'Aquino, argumente pe care Marion le critica fiindca ele nu conduc decat la alte concepte, idolatre in fond, care ocupa locul lui Dumnezeu. Cele cinci argumente tomiste duc rand pe rand la primul motor, cauza eficienta, cauza unei necesitati, cauza perfectiunii si scopul ultim. Despre toate acestea se spune ca sunt Dumnezeu, realizandu-se o echivalenta nepermisa intre conceptele de mai sus si Dumnezeul cel viu. La fel stau lucrurile cu omologarea Dumnezeului crestin cu „Infinitul, Fiinta in totalitatea ei, Fiinta absolut perfecta" (Malebranche); cu „substanta infinita, de sine statatoare, cat se poate de inteleapta, cat se poate de puternica." (Descartes); cu „fiinta absolut infinita, adica o substanta alcatuita dintr-o infinitate de atribute" (Spinoza); sau cu „Spiritul", in lumina caruia se poate sustine o pretentie pe care teologia crestina nu a acceptat-o niciodata si anume ca „natura divina este aceeasi cu natura umana" (Hegel). Toate aceste concepte ale lui Dumnezeu nu fac decat sa rateze distanta incomensurabila si sa conduca, in cele din urma, la ateism si la proclamarea mortii lui Dumnezeu.
Fragment din volum:
"Dumnezeul causa sui sau idolatria metafizicii
„Dumnezeul" onto-teologiei este, dupa Marion, un idol conceptual care incearca sa puna la dispozitia omului pe zeul pe care crede ca-l denumeste. Istoria metafizicii ofera mai multe nume care se refera la divin: ideea binelui (Platon), gandirea ce se gandeste pe sine (Aristotel), Unul (Plotin) sau chiar conceptul de „Dumnezeu" care, prezent in metafizica moderna, este echivalat intr-un mod ilicit cu Dumnezeul crestin. Asa stau lucrurile si cu argumentele existentei lui Dumnezeu prezente la Toma d'Aquino, argumente pe care Marion le critica fiindca ele nu conduc decat la alte concepte, idolatre in fond, care ocupa locul lui Dumnezeu. Cele cinci argumente tomiste duc rand pe rand la primul motor, cauza eficienta, cauza unei necesitati, cauza perfectiunii si scopul ultim. Despre toate acestea se spune ca sunt Dumnezeu, realizandu-se o echivalenta nepermisa intre conceptele de mai sus si Dumnezeul cel viu. La fel stau lucrurile cu omologarea Dumnezeului crestin cu „Infinitul, Fiinta in totalitatea ei, Fiinta absolut perfecta" (Malebranche); cu „substanta infinita, de sine statatoare, cat se poate de inteleapta, cat se poate de puternica." (Descartes); cu „fiinta absolut infinita, adica o substanta alcatuita dintr-o infinitate de atribute" (Spinoza); sau cu „Spiritul", in lumina caruia se poate sustine o pretentie pe care teologia crestina nu a acceptat-o niciodata si anume ca „natura divina este aceeasi cu natura umana" (Hegel). Toate aceste concepte ale lui Dumnezeu nu fac decat sa rateze distanta incomensurabila si sa conduca, in cele din urma, la ateism si la proclamarea mortii lui Dumnezeu.
Marion este de acord cu teza heideggeriana a constitutiei onto-teologice a metafizicii occidentale si remarca faptul ca aceasta teza nu tine de felul in care Biserica a ales sa interpreteze filosofia greaca. Fiintarea suprema, oricare i-ar fi numele, apartine metafizicii inca de la Platon, Aristotel si Plotin, cu toate ca se implineste in filosofia moderna, in calitate de causa sui, odata cu Descartes, Spinoza, Leibniz si mai ales cu Hegel.
PRP: 40.00 Lei
Acesta este Prețul Recomandat de Producător. Prețul de vânzare al produsului este afișat mai jos.
34.00Lei
34.00Lei
40.00 LeiPrimești 34 puncte
In stoc
Comandă până la 14:00:
Estimare livrare miercuri, 19 noiembrie
Descrierea produsului
Jean-Luc Marion este un filosof contemporan francez, specialist in Descartes si ganditor original, care imbina reflectia teologica si rigoarea fenomenologica intr-o opera relevanta deopotriva pentru filosofi si teologi. Reprezentant de marca al directiei numita, initial peiorativ, „turnanta teologica a fenomenologiei franceze” – de fapt „cea mai importanta gandire filosofica contemporana privitoare la crestinism si religie” – Jean-Luc Marion readuce in discutie Revelatia crestina, unicitatea ei teologica si relevanta ei fenomenologica, alaturandu-se altor reprezentanti de exceptie ai gandirii crestine franceze de astazi: Michel Henry, Jean-Yves Lacoste, Jean-Louis Chrétien, Rémi Brague.
Fragment din volum:
"Dumnezeul causa sui sau idolatria metafizicii
„Dumnezeul" onto-teologiei este, dupa Marion, un idol conceptual care incearca sa puna la dispozitia omului pe zeul pe care crede ca-l denumeste. Istoria metafizicii ofera mai multe nume care se refera la divin: ideea binelui (Platon), gandirea ce se gandeste pe sine (Aristotel), Unul (Plotin) sau chiar conceptul de „Dumnezeu" care, prezent in metafizica moderna, este echivalat intr-un mod ilicit cu Dumnezeul crestin. Asa stau lucrurile si cu argumentele existentei lui Dumnezeu prezente la Toma d'Aquino, argumente pe care Marion le critica fiindca ele nu conduc decat la alte concepte, idolatre in fond, care ocupa locul lui Dumnezeu. Cele cinci argumente tomiste duc rand pe rand la primul motor, cauza eficienta, cauza unei necesitati, cauza perfectiunii si scopul ultim. Despre toate acestea se spune ca sunt Dumnezeu, realizandu-se o echivalenta nepermisa intre conceptele de mai sus si Dumnezeul cel viu. La fel stau lucrurile cu omologarea Dumnezeului crestin cu „Infinitul, Fiinta in totalitatea ei, Fiinta absolut perfecta" (Malebranche); cu „substanta infinita, de sine statatoare, cat se poate de inteleapta, cat se poate de puternica." (Descartes); cu „fiinta absolut infinita, adica o substanta alcatuita dintr-o infinitate de atribute" (Spinoza); sau cu „Spiritul", in lumina caruia se poate sustine o pretentie pe care teologia crestina nu a acceptat-o niciodata si anume ca „natura divina este aceeasi cu natura umana" (Hegel). Toate aceste concepte ale lui Dumnezeu nu fac decat sa rateze distanta incomensurabila si sa conduca, in cele din urma, la ateism si la proclamarea mortii lui Dumnezeu.
Fragment din volum:
"Dumnezeul causa sui sau idolatria metafizicii
„Dumnezeul" onto-teologiei este, dupa Marion, un idol conceptual care incearca sa puna la dispozitia omului pe zeul pe care crede ca-l denumeste. Istoria metafizicii ofera mai multe nume care se refera la divin: ideea binelui (Platon), gandirea ce se gandeste pe sine (Aristotel), Unul (Plotin) sau chiar conceptul de „Dumnezeu" care, prezent in metafizica moderna, este echivalat intr-un mod ilicit cu Dumnezeul crestin. Asa stau lucrurile si cu argumentele existentei lui Dumnezeu prezente la Toma d'Aquino, argumente pe care Marion le critica fiindca ele nu conduc decat la alte concepte, idolatre in fond, care ocupa locul lui Dumnezeu. Cele cinci argumente tomiste duc rand pe rand la primul motor, cauza eficienta, cauza unei necesitati, cauza perfectiunii si scopul ultim. Despre toate acestea se spune ca sunt Dumnezeu, realizandu-se o echivalenta nepermisa intre conceptele de mai sus si Dumnezeul cel viu. La fel stau lucrurile cu omologarea Dumnezeului crestin cu „Infinitul, Fiinta in totalitatea ei, Fiinta absolut perfecta" (Malebranche); cu „substanta infinita, de sine statatoare, cat se poate de inteleapta, cat se poate de puternica." (Descartes); cu „fiinta absolut infinita, adica o substanta alcatuita dintr-o infinitate de atribute" (Spinoza); sau cu „Spiritul", in lumina caruia se poate sustine o pretentie pe care teologia crestina nu a acceptat-o niciodata si anume ca „natura divina este aceeasi cu natura umana" (Hegel). Toate aceste concepte ale lui Dumnezeu nu fac decat sa rateze distanta incomensurabila si sa conduca, in cele din urma, la ateism si la proclamarea mortii lui Dumnezeu.
Marion este de acord cu teza heideggeriana a constitutiei onto-teologice a metafizicii occidentale si remarca faptul ca aceasta teza nu tine de felul in care Biserica a ales sa interpreteze filosofia greaca. Fiintarea suprema, oricare i-ar fi numele, apartine metafizicii inca de la Platon, Aristotel si Plotin, cu toate ca se implineste in filosofia moderna, in calitate de causa sui, odata cu Descartes, Spinoza, Leibniz si mai ales cu Hegel.
Detaliile produsului
