Scrisori imaginare
Lumea n-a uitat ca Montaigne s-a retras in celebra lui biblioteca, la etajul al doilea al unui turn, sa reflecteze asupra conditiei umane si sa-si scrie opera. Iata de ce simt nevoia sa recunosc ca nici dragostea, nici singuratatea nu le-am descoperit cu ajutorul cartilor. De fapt, vreau sa spun ca nu in biblioteca am gasit morala acestor scrisori imaginare adresate unor umbre, dintre care unele mi-au dominat lecturile si foamea de a admira, ci pe strada, pe tarmul marii sau printre amintiri. N-am urmarit aici mai mult decit sa marturisesc ceea ce am aflat cu ajutorul inimii de la viata. Si, probabil, tot de aceea am asezat dupa fiecare scrisoare un poem, fiind hotarit sa respect nu legile literare, ci ale melancoliilor care m-au impins la confesiuni. (Octavian Paler)
Fragment din carte:
"Imi aduc aminte ca am fost candva la o vanatoare ciudata. O vanatoare de ciori la care venise cineva cu o bufnita neobisnuit de mare. Spunea ca o avea de sase ani, o tinea inchisa si din cand in cand ii dadea drumul sa manance soareci. Eu n-aveam arma, mergeam din curiozitate, cel care ne invitase sustinea ca vom vedea ceva ce n-am vazut niciodata. Bufnita avea niste ochi enormi, mai mari decat ai unui om, dar nu zarea nimic, lumina zilei o orbea intr-atat, incat clipea numai cand ii atingeai ochiul cu degetul. Omul cu bufnita se ruga mereu de ceilalti: „Va rog sa aveti grija, sa nu cumva sa mi-o impuscati din greseala". „Daca se intampla ceva, ti-o platim", a vrut sa-1 asigure unul, crezand ca astfel lamureste lucrurile. Dar omul cu bufnita s-a suparat. „Nu ma intereseaza banii. Mai bine ma intorc cu ea acasa si am terminat. O am de atatia ani si tin la ea", bombani el, pregatindu-se sa plece. Ceilalti au trebuit sa-l roage, sa-i dea mii de asigurari ca nu se va intampla nimic, vor fi atenti. Omul tinea intr-adevar la pasarea aceea ciudata. „Si sa aveti grija sa n-o atace ciorile, ca-i sfasie ochii", mai adauga el... In sfarsit, am ajuns. Omul a legat bufnita de un par inalt, intr-o poienita inconjurata din trei parti de un desis de salcii desfrunzite si tufe de rachita. Apoi, ne-am retras lasand pasarea singura ca o pata neagra pe albul zapezii."
Fragment din carte:
"Imi aduc aminte ca am fost candva la o vanatoare ciudata. O vanatoare de ciori la care venise cineva cu o bufnita neobisnuit de mare. Spunea ca o avea de sase ani, o tinea inchisa si din cand in cand ii dadea drumul sa manance soareci. Eu n-aveam arma, mergeam din curiozitate, cel care ne invitase sustinea ca vom vedea ceva ce n-am vazut niciodata. Bufnita avea niste ochi enormi, mai mari decat ai unui om, dar nu zarea nimic, lumina zilei o orbea intr-atat, incat clipea numai cand ii atingeai ochiul cu degetul. Omul cu bufnita se ruga mereu de ceilalti: „Va rog sa aveti grija, sa nu cumva sa mi-o impuscati din greseala". „Daca se intampla ceva, ti-o platim", a vrut sa-1 asigure unul, crezand ca astfel lamureste lucrurile. Dar omul cu bufnita s-a suparat. „Nu ma intereseaza banii. Mai bine ma intorc cu ea acasa si am terminat. O am de atatia ani si tin la ea", bombani el, pregatindu-se sa plece. Ceilalti au trebuit sa-l roage, sa-i dea mii de asigurari ca nu se va intampla nimic, vor fi atenti. Omul tinea intr-adevar la pasarea aceea ciudata. „Si sa aveti grija sa n-o atace ciorile, ca-i sfasie ochii", mai adauga el... In sfarsit, am ajuns. Omul a legat bufnita de un par inalt, intr-o poienita inconjurata din trei parti de un desis de salcii desfrunzite si tufe de rachita. Apoi, ne-am retras lasand pasarea singura ca o pata neagra pe albul zapezii."
28.50Lei
28.50Lei
Primești 28 puncte
Indisponibil
Descrierea produsului
Lumea n-a uitat ca Montaigne s-a retras in celebra lui biblioteca, la etajul al doilea al unui turn, sa reflecteze asupra conditiei umane si sa-si scrie opera. Iata de ce simt nevoia sa recunosc ca nici dragostea, nici singuratatea nu le-am descoperit cu ajutorul cartilor. De fapt, vreau sa spun ca nu in biblioteca am gasit morala acestor scrisori imaginare adresate unor umbre, dintre care unele mi-au dominat lecturile si foamea de a admira, ci pe strada, pe tarmul marii sau printre amintiri. N-am urmarit aici mai mult decit sa marturisesc ceea ce am aflat cu ajutorul inimii de la viata. Si, probabil, tot de aceea am asezat dupa fiecare scrisoare un poem, fiind hotarit sa respect nu legile literare, ci ale melancoliilor care m-au impins la confesiuni. (Octavian Paler)
Fragment din carte:
"Imi aduc aminte ca am fost candva la o vanatoare ciudata. O vanatoare de ciori la care venise cineva cu o bufnita neobisnuit de mare. Spunea ca o avea de sase ani, o tinea inchisa si din cand in cand ii dadea drumul sa manance soareci. Eu n-aveam arma, mergeam din curiozitate, cel care ne invitase sustinea ca vom vedea ceva ce n-am vazut niciodata. Bufnita avea niste ochi enormi, mai mari decat ai unui om, dar nu zarea nimic, lumina zilei o orbea intr-atat, incat clipea numai cand ii atingeai ochiul cu degetul. Omul cu bufnita se ruga mereu de ceilalti: „Va rog sa aveti grija, sa nu cumva sa mi-o impuscati din greseala". „Daca se intampla ceva, ti-o platim", a vrut sa-1 asigure unul, crezand ca astfel lamureste lucrurile. Dar omul cu bufnita s-a suparat. „Nu ma intereseaza banii. Mai bine ma intorc cu ea acasa si am terminat. O am de atatia ani si tin la ea", bombani el, pregatindu-se sa plece. Ceilalti au trebuit sa-l roage, sa-i dea mii de asigurari ca nu se va intampla nimic, vor fi atenti. Omul tinea intr-adevar la pasarea aceea ciudata. „Si sa aveti grija sa n-o atace ciorile, ca-i sfasie ochii", mai adauga el... In sfarsit, am ajuns. Omul a legat bufnita de un par inalt, intr-o poienita inconjurata din trei parti de un desis de salcii desfrunzite si tufe de rachita. Apoi, ne-am retras lasand pasarea singura ca o pata neagra pe albul zapezii."
Fragment din carte:
"Imi aduc aminte ca am fost candva la o vanatoare ciudata. O vanatoare de ciori la care venise cineva cu o bufnita neobisnuit de mare. Spunea ca o avea de sase ani, o tinea inchisa si din cand in cand ii dadea drumul sa manance soareci. Eu n-aveam arma, mergeam din curiozitate, cel care ne invitase sustinea ca vom vedea ceva ce n-am vazut niciodata. Bufnita avea niste ochi enormi, mai mari decat ai unui om, dar nu zarea nimic, lumina zilei o orbea intr-atat, incat clipea numai cand ii atingeai ochiul cu degetul. Omul cu bufnita se ruga mereu de ceilalti: „Va rog sa aveti grija, sa nu cumva sa mi-o impuscati din greseala". „Daca se intampla ceva, ti-o platim", a vrut sa-1 asigure unul, crezand ca astfel lamureste lucrurile. Dar omul cu bufnita s-a suparat. „Nu ma intereseaza banii. Mai bine ma intorc cu ea acasa si am terminat. O am de atatia ani si tin la ea", bombani el, pregatindu-se sa plece. Ceilalti au trebuit sa-l roage, sa-i dea mii de asigurari ca nu se va intampla nimic, vor fi atenti. Omul tinea intr-adevar la pasarea aceea ciudata. „Si sa aveti grija sa n-o atace ciorile, ca-i sfasie ochii", mai adauga el... In sfarsit, am ajuns. Omul a legat bufnita de un par inalt, intr-o poienita inconjurata din trei parti de un desis de salcii desfrunzite si tufe de rachita. Apoi, ne-am retras lasand pasarea singura ca o pata neagra pe albul zapezii."
Detaliile produsului
