• Autor distins cu Premiul Nobel pentru literatura in 1998.

Tertuliano Maximo Afonso, protagonistul romanului Omul duplicat, este profesor de istorie la liceu. E divortat, deseori deprimat si duce o viata de rutina. Urmind sfatul unui coleg de a incerca sa se distreze putin, intr-una din zile inchiriaza un film, care insa nu-i face nici o placere. Tirziu in noapte, se trezeste din somn cu sentimentul ca nu e singur in casa. Revine in sufragerie, unde lasase deschis videoplayerul cu filmul inauntru, si descopera figura unui actor care ii seamana perfect. Din acest moment, povestea se va transforma intr-un thriller, in care victima se afla in cautarea propriei identitati.

 

„Din intamplare sau cu o intentie necunoscuta, cineva trebuie sa se fi dus sa-i spuna directorului scolii ca domnul profesor Tertuliano Maximo Afonso se afla in cancelarie, asteptand sa vina ora pranzului dupa toate aparentele, de vreme ce singura lui ocupatie, de cand intrase acolo, fusese aceea de a citi ziarele. Nu revedea teste, nu definitiva pregatirea unei lectii, nu facea insemnari, doar citea ziarele. Incepuse prin a scoate din servieta factura inchirierii celor treizeci si sase de casete video, o puse desfasurata pe masa si cauta in primul ziar pagina cu spectacole, sectiunea cinema. Avea sa faca apoi acelasi lucru cu alte doua ziare. Cu toate ca, asa cum stim, adeziunea sa la a saptea arta e de data recenta, iar ignoranta in privinta tuturor chestiunilor care tin de industria imaginii continua sa fie practic neschimbata, stia, socotea, isi imagina sau intuia ca filmele in premiera nu erau lansate imediat pe piata inregistrarilor video. Ca sa ajungi la aceasta concluzie, nu era necesar sa fii dotat cu o inteligenta deductiva prodigioasa sau sa dispui de miraculoase cai de acces la cunoastere, dincolo de rationament, n-a fost nevoie decat de o simpla si evidenta aplicare a celui mai banal bun-simt, sectiunea de piata, subsectiunea vanzari si inchirieri. Cauta cinematografele la care rulau filme in reluare si, unul cate unul, cu pixul in mana, confrunta titlurile filmelor care rulau la respectivele cinematografe cu cele care figurau pe factura, marcandu-le cu o cruciulita de fiecare data cand coincideau. Daca l-am fi intrebat pe Tertuliano Maximo Afonso din ce motiv o facea, daca avea de gand sa se duca la acele cinematografe ca sa vada filmele pe care le avea deja in posesie pe casete video, mai mult ca sigur ne-ar fi privit surprins, stupefiat, poate chiar ofensat de faptul ca il credem capabil de ceva atat de absurd, totusi nu ne-ar da o explicatie acceptabila, in afara de aceea care ridica ziduri in fata curiozitatii altora si care se exprima printr-un singur cuvant, Asa.”