Fragment din cartea "Tot ce nu am fost niciodata" de Alice Kellen:

"In saptamana aceea, m-am concentrat pe scoala. Am incercat sa fiu atenta la ore, sa-mi termin temele ziua si sa invat dupa-masa, cand Axel lucra. Miercuri m-am vazut cu Blair la o cafea. Joi, cand proful de mate m-a intrebat ceva si toata clasa a amutit, asteptand, am reusit sa raspund fara ca vocea sa ma tradeze. Cand a venit vremea sa plec, am pedalat repede, lasandu-mi in urma emotiile si nesiguranta.
- Ai mult de facut azi?
- Literatura si chimie, am raspuns.
- Ce disc sa pun?
Axel se ridica.
- Ce-ti place. Mi-e indiferent.
Am deschis cartile, m-am asezat la partea mea de birou si am inceput sa-mi fac temele. N-am mai vorbit toata dupa-masa. Din cand in cand, imi ridicam putin privirea si ma uitam la el cum desena. Era exact contrariul meu. Se infrana, nu era nici o emotie, nu transfera nimic in ceea ce desena. Era delicat, cu linii bine gandite, subtile, lasand putin spatiu pentru improvizatie. Dar in miscarile lui era ceva captivant, ceva retinut, ceva ce mentinea o granita intre el insusi si hartie.
- Inceteaza sa te mai uiti la mine, Leah! murmura el.
Am rosit si mi-am ferit repede privirea.
Cand a venit vineri, aveam senzatia ca fusese cea mai normala saptamana din tot anul care a trecut. Am invatat, am iesit cu o prietena, am schimbat cateva vorbe cu o colega de clasa, dupa ce ii imprumutasem o guma, si prezenta lui Axel inca imi producea furnicaturi in stomac.
Asa fusese viata mea. Sau aproape asa.
Cand am ajuns acasa, mi-am lasat bicicleta langa balustrada de lemn si rucsacul pe veranda cand am vazut pisica stand acolo si uitandu-se la mine cu o privire serioasa.
- Ti-e foame, draguto?
Ea mieuna, apoi ma urma in bucatarie, ca si cum era dreptul ei sa petreaca inca o noapte in casa. M-am uitat in camara.
Axel aparu dupa zece minute, inca ud.
- Ce face pisica in casa? mormai el.
- A venit de una singura. Ce avem la pranz?
Axel se stramba. Lua un tricou pe care-l lasase pe speteaza canapelei si il trase pe cap, intinzandu-si bratele. Am incercat in zadar sa nu ma uit la trunchiul lui, la pielea aurie si la muschii conturati...
- De ce ai chef? intreba el.
- Orice e bine.
- Omleta cu spanac?
Am incuviintat din cap si, putin mai tarziu, mancam pe veranda. Dupa-amiaza era calma, si, pentru ca era vineri, mi-am amanat temele pentru a doua zi si am adormit in hamacul lui Axel. Nu stiam, de fapt, cum ma simteam. Uneori, bine. Alteori, oribil. Puteam trece de la o stare de spirit la alta cat ai clipi."