Domnul Osache nu e eroul tipic cu care ne-a obisnuit Paul Auster in romanele sale, in primul rand pentru ca face parte din regnul canin. Dar nici un caine tipic nu e, caci personajul e inzestrat cu o inteligenta si o intuitie iesite din comun si cu abilitatea de a intelege limba bipezilor. Chiar daca nu stapaneste si pronuntia cuvintelor (biologia ii e potrivnica), stapanul lui, vagabondul sclipitor si scrantit Willy G. Christmas, il considera un partener de dialog pe masura; de fapt, nu e nimeni pe lume care sa-l inteleaga mai bine pe inadaptatul Willy decat domnul Osache, cei doi fiind de nedespartit in cutreierarile lor. Dar pe domnul Osache il asteapta incercari grele dupa moartea stapanului sau, iar devotamentul si iubirea fata de acesta il fac sa fie in permanenta macinat de intrebari metafizice: oare-si va mai revedea vreodata stapanul acolo, in Tombuctu?

„Un roman despre o iubire bantuitoare, ale carui teme se impletesc in bucla ca niste bobine stralucitoare, imbinandu-se cu gratie sub proza curata a lui Auster, provocand fantasticul si tragicul.” San Francisco Chronicle
„[Tombuctu] se tine sus prin indrazneala si prin limbajul sclipitor si idiosincratic... Riscul pe care si-l asuma si energia obraznica de care da dovada ne indica un scriitor pe cale sa faca un salt si mai roditor in propriul sau teritoriu necartografiat.” Chicago Tribune
Fragment din romanul "Tombuctu" de Paul Auster

A crescut ca american, un pusti din Brooklyn care batea mingea pe strazi, citea noaptea sub patura revista Mad si-i asculta pe Buddy Holly si pe Big Bopper. Nici unul dintre parintii lui nu era in stare sa conceapa asemenea lucruri, dar din punctul lui de vedere asta pica foarte bine, deoarece principalul sau scop in viata era pe atunci sa reuseasca sa se convinga ca mama si tatal lui nu erau adevaratii lui parinti. Ii considera niste fiinte stranii, cat se poate de stanjenitoare, niste neadaptati cu accentul lor polonez si cu pretiozitatea comportamentului lor afectat, de straini, si fara sa aiba nevoie sa se gandeasca cu tot dinadinsul la asta, a inteles ca singura lui speranta de supravietuire consta in a le rezista in toate imprejurarile. Cand tatal lui a murit subit la patruzeci si noua de ani, rapus de un atac de inima, durerea lui Willy a fost atenuata de un simtamant secret de usurare. La numai doisprezece ani, abia ajuns in pragul adolescentei, isi formulase filozofia dupa care avea sa se conduca toata viata: sa caute necazul cu lumanarea oriunde l-ar fi putut gasi. Cu cat viata ta era mai mizerabila, cu atat mai aproape de adevar, de miezul dur al existentei, si ce poate fi mai ingrozitor decat sa-ti pierzi parintele la sase saptamani dupa a douasprezecea ta aniversare? Asa ceva te consacra ca figura tragica, te descalifica pentru cursa nevrednica a sperantelor desarte si a iluziilor sentimentale, iti confera o aura de suferinta legitima."