Tasmania
Tasmania
Tasmania este un roman despre viitor. Viitorul de care ne temem si pe care ni-l dorim, pe care nu-l vom avea, pe care il putem schimba sau pe care-l construim. Teama si surpriza de a pierde controlul sunt sentimente ale timpului nostru, iar vocea calda a lui Paolo Giordano stie sa le descrie. Pentru ca fiecare isi cauta propria Tasmanie: un loc unde, pur si simplu, e posibil sa fii salvat. Protagonistul acestui roman este un tanar atent si plin de viata, care a crezut ca stiinta ii va oferi toate raspunsurile, dar care se trezeste pus in fata unui zid de intrebari insondabile. Preluand stafeta de la marii scriitori ai secolului XX italian, Paolo Giordano strabate cele mai interesante teritorii ale romanului european din acesti ani, pentru a ajunge intr-un loc al sau, unde poate analiza in voie criza care constituie miezul acestei carti - atat a unui cuplu, cat si a planetei noastre.
Tasmania este o carte frumoasa si importanta, poate romanul definitiv despre ceea ce ni se intampla si nu ne putem explica. - Corriere de lla Sera
Tasmania vorbeste despre noi, despre crizele noastre care se impletesc cu cea mai devastatoare dintre ele, dezastrul climatic, in timp ce nimanui dintre cei care pot schimba ceva nu pare sa-i pese cu adevarat. Ce bine e cand putem citi un roman cufundat in timpul sau: prezent, trecut si poate chiar viitor. - Vanity Fair
Tasmania este o carte feroce si in acelasi timp emotionanta. Cartea unui scriitor matur, care poarta urmele a ceea ce i s-a intamplat si ni se intampla in egala masura. Trupul sau devine un seismograf care inregistreaza toate semnele catastrofelor prin care trece: pandemia, criza climatica, seceta si, in general, criza prezentei noastre pe planeta. - La Stampa
Tasmania nu e doar un roman in sensul clasic, pentru ca este prea modern. Giordano foloseste romanul, adica ceea ce a invatat din ideea de roman, ca pe o cheie de acces, dar Tasmania este o carte care cuprinde in sine si alte forme: jurnalismul, reportajul, eseul, autofictiunea, reflectia asupra unei epoci. - Il Foglio
Traducere din limba italiana de Liviu Ornea.
Traducere din limba italiana de Liviu Ornea.
Fragment din cartea "Tasmania" de Paolo Giordano:
"Pentru inceput, ma puteam muta in apartamentul lui din Paris. Asa, cu apartamentul ocupat de mine cat era el plecat, Giulio se simtea usurat de povara morala de a-l lasa gol cu lunile. Poti sa acoperi tu cheltuielile, a zis, dar de chirie sa n-aud. Asa sa fie: o sa ma sacrific ca sa nu-l transform in cel mai al naibii capitalist din lume.
Mi-a dat instructiuni in legatura cu plantele, si cu caza-nul, ce sa fac daca se blocheaza. Si-a reinnoit de mai multe ori invitatia de a merge cu el, pana cand ajunsese un joc: de fiecare data trebuia sa inventez o scuza si mai paradoxala ca sa refuz. El chiar ar fi fost fericit sa plecam impreuna, dar eu nu eram echipat cu autonomia interioara pe care o avea el, si nici cu dispretul lui fata de pericol. Admirasem intotdeauna aceste calitati la Giulio, mai ales absenta fricii, fie ca era vorba de bestii feroce, de calcule imposibile de relativitate generala sau de conducerea unor marsuri de protest, dar, ca mod de viata, mi se parea si foarte obositor.
In ziua plecarii, l-am condus la Charles de Gaulle. M-am uitat la el cum se indreapta catre controalele de securitate, apoi am luat trenul spre oras. Era un cer de campie continentala si am realizat ca nu simt nimic: nimic pentru clipa aceea, nimic pentru saptamanile care se mi se cascau goale dinainte.
Sejurul parizian ii facea pe ceilalti mai putini circumspecti in legatura cu permanentele mele schimbari de oras, il acceptau de fapt cu bucurie: cunostintele si prietenii, ziarul, parintii, Eugenio - toti. Isi imaginau poate ca, singur fiind intr-o capitala ca aceea, duceam o viata tumultuoasa, dar rutina mea era foarte departe de asa ceva: ma trezeam destul de tarziu, dimineata scriam sau citeam, dupa-amiaza faceam lungi plimbari pe jos, luandu-ma la intrecere cu aplicatia Salute ca sa depasesc numarul de pasi din ziva precedenta, iar seara, uneori, mergeam sa vad un film la cinematograf in Montparnasse. De obicei insa, stateam acasa. Priveam de la fereastra agitatia hipnotica de pe rue de la Gaite, pana tarziu in noapte, lumea care intra si iesea din teatrele comerciale, care se uita la meciuri pe ecranele din bistrouri, pana cand strada se golea brusc. In rest, nu beam alcool inainte de sase seara, cumparam carne rosie doar de doua ori pe saptamana si in fiecare seara ma gandeam cel putin o jumatate de ora daca sa-l sun sau nu pe Novelli si pana la urma n-o faceam.
Intr-o dupa-amiaza, cand ma-ntorceam de la plimbare, i-am gasit pe Cobalt si Adriano in fata intrarii. Lui Adriano i se pusese pata pe un Lego pe care-l lasase acasa la taica-su. Cobalt simtea nevoia sa se justifice: Nu-mi mai dadea pace.
I-am invitat sa intre si a fost un pic ciudat sa urcam cele doua etaje noi trei, unul dupa altul."
Intr-o dupa-amiaza, cand ma-ntorceam de la plimbare, i-am gasit pe Cobalt si Adriano in fata intrarii. Lui Adriano i se pusese pata pe un Lego pe care-l lasase acasa la taica-su. Cobalt simtea nevoia sa se justifice: Nu-mi mai dadea pace.
I-am invitat sa intre si a fost un pic ciudat sa urcam cele doua etaje noi trei, unul dupa altul."
Descrierea produsului
Tasmania este un roman despre viitor. Viitorul de care ne temem si pe care ni-l dorim, pe care nu-l vom avea, pe care il putem schimba sau pe care-l construim. Teama si surpriza de a pierde controlul sunt sentimente ale timpului nostru, iar vocea calda a lui Paolo Giordano stie sa le descrie. Pentru ca fiecare isi cauta propria Tasmanie: un loc unde, pur si simplu, e posibil sa fii salvat. Protagonistul acestui roman este un tanar atent si plin de viata, care a crezut ca stiinta ii va oferi toate raspunsurile, dar care se trezeste pus in fata unui zid de intrebari insondabile. Preluand stafeta de la marii scriitori ai secolului XX italian, Paolo Giordano strabate cele mai interesante teritorii ale romanului european din acesti ani, pentru a ajunge intr-un loc al sau, unde poate analiza in voie criza care constituie miezul acestei carti - atat a unui cuplu, cat si a planetei noastre.
Tasmania este o carte frumoasa si importanta, poate romanul definitiv despre ceea ce ni se intampla si nu ne putem explica. - Corriere de lla Sera
Tasmania vorbeste despre noi, despre crizele noastre care se impletesc cu cea mai devastatoare dintre ele, dezastrul climatic, in timp ce nimanui dintre cei care pot schimba ceva nu pare sa-i pese cu adevarat. Ce bine e cand putem citi un roman cufundat in timpul sau: prezent, trecut si poate chiar viitor. - Vanity Fair
Tasmania este o carte feroce si in acelasi timp emotionanta. Cartea unui scriitor matur, care poarta urmele a ceea ce i s-a intamplat si ni se intampla in egala masura. Trupul sau devine un seismograf care inregistreaza toate semnele catastrofelor prin care trece: pandemia, criza climatica, seceta si, in general, criza prezentei noastre pe planeta. - La Stampa
Tasmania nu e doar un roman in sensul clasic, pentru ca este prea modern. Giordano foloseste romanul, adica ceea ce a invatat din ideea de roman, ca pe o cheie de acces, dar Tasmania este o carte care cuprinde in sine si alte forme: jurnalismul, reportajul, eseul, autofictiunea, reflectia asupra unei epoci. - Il Foglio
Traducere din limba italiana de Liviu Ornea.
Traducere din limba italiana de Liviu Ornea.
Fragment din cartea "Tasmania" de Paolo Giordano:
"Pentru inceput, ma puteam muta in apartamentul lui din Paris. Asa, cu apartamentul ocupat de mine cat era el plecat, Giulio se simtea usurat de povara morala de a-l lasa gol cu lunile. Poti sa acoperi tu cheltuielile, a zis, dar de chirie sa n-aud. Asa sa fie: o sa ma sacrific ca sa nu-l transform in cel mai al naibii capitalist din lume.
Mi-a dat instructiuni in legatura cu plantele, si cu caza-nul, ce sa fac daca se blocheaza. Si-a reinnoit de mai multe ori invitatia de a merge cu el, pana cand ajunsese un joc: de fiecare data trebuia sa inventez o scuza si mai paradoxala ca sa refuz. El chiar ar fi fost fericit sa plecam impreuna, dar eu nu eram echipat cu autonomia interioara pe care o avea el, si nici cu dispretul lui fata de pericol. Admirasem intotdeauna aceste calitati la Giulio, mai ales absenta fricii, fie ca era vorba de bestii feroce, de calcule imposibile de relativitate generala sau de conducerea unor marsuri de protest, dar, ca mod de viata, mi se parea si foarte obositor.
In ziua plecarii, l-am condus la Charles de Gaulle. M-am uitat la el cum se indreapta catre controalele de securitate, apoi am luat trenul spre oras. Era un cer de campie continentala si am realizat ca nu simt nimic: nimic pentru clipa aceea, nimic pentru saptamanile care se mi se cascau goale dinainte.
Sejurul parizian ii facea pe ceilalti mai putini circumspecti in legatura cu permanentele mele schimbari de oras, il acceptau de fapt cu bucurie: cunostintele si prietenii, ziarul, parintii, Eugenio - toti. Isi imaginau poate ca, singur fiind intr-o capitala ca aceea, duceam o viata tumultuoasa, dar rutina mea era foarte departe de asa ceva: ma trezeam destul de tarziu, dimineata scriam sau citeam, dupa-amiaza faceam lungi plimbari pe jos, luandu-ma la intrecere cu aplicatia Salute ca sa depasesc numarul de pasi din ziva precedenta, iar seara, uneori, mergeam sa vad un film la cinematograf in Montparnasse. De obicei insa, stateam acasa. Priveam de la fereastra agitatia hipnotica de pe rue de la Gaite, pana tarziu in noapte, lumea care intra si iesea din teatrele comerciale, care se uita la meciuri pe ecranele din bistrouri, pana cand strada se golea brusc. In rest, nu beam alcool inainte de sase seara, cumparam carne rosie doar de doua ori pe saptamana si in fiecare seara ma gandeam cel putin o jumatate de ora daca sa-l sun sau nu pe Novelli si pana la urma n-o faceam.
Intr-o dupa-amiaza, cand ma-ntorceam de la plimbare, i-am gasit pe Cobalt si Adriano in fata intrarii. Lui Adriano i se pusese pata pe un Lego pe care-l lasase acasa la taica-su. Cobalt simtea nevoia sa se justifice: Nu-mi mai dadea pace.
I-am invitat sa intre si a fost un pic ciudat sa urcam cele doua etaje noi trei, unul dupa altul."
Intr-o dupa-amiaza, cand ma-ntorceam de la plimbare, i-am gasit pe Cobalt si Adriano in fata intrarii. Lui Adriano i se pusese pata pe un Lego pe care-l lasase acasa la taica-su. Cobalt simtea nevoia sa se justifice: Nu-mi mai dadea pace.
I-am invitat sa intre si a fost un pic ciudat sa urcam cele doua etaje noi trei, unul dupa altul."
Detaliile produsului
