Galben de Crome, primul roman al lui Huxley, aparut in 1921, este o satira sociala rafinata, de un umor subtil, care ia in deridere modele si snobismul „lumii bune” britanice, cu toanele, pretiozitatea si superficialitatea ei. Personajul central al cartii, tinarul poet Denis Stone, soseste intr-o vizita la conacul Crome al familiei Wimbush. Aici intilneste o intreaga societate venita sa se destinda. Astfel, romanul exploreaza o retea de relatii si raporturi sociale din cele mai diverse, caci fiecare personaj are cite o obsesie ce-l marcheaza. Henry Wimbush, proprietarul domeniului Crome, un aristocrat bonom si rupt de realitate, scrie o istorie a familiei, ceea ce-i permite lui Huxley sa insereze citeva pagini de un umor savuros din acea prezumtiva istorie. Sotia lui Henry, Priscilla, pariaza maniacal la curse si la meciuri de fotbal pe baza horoscoapelor. Mary Bracegirdle e obsedata de „reprimarile” sexuale si cade in plasa unui cuceritor de profesie. Domnul Scogan, un mizantrop ratat si cinic, isi expune tuturor teoriile despre omenire. Denis insusi, indragostit fara speranta de tinara Anne, compune in minte versuri care sa-i defineasca starile, dar amina mereu orice decizie. Intreaga lume descrisa aici de prozatorul britanic are un aer mecanic si ridicol, fara a fi lipsita de umanitate, iar ironia si sarja comica sint omniprezente.

Iata o carte mult prea ironica pentru a fi numita satira si mult prea sarcastica pentru a fi considerata ironica. E genul de roman care ii va infuria pe cei ce iau in serios totul, inclusiv pe ei insisi. - F. Scott Fitzgerald

Iti vine greu sa-ti infrinezi entuziasmul in fata romanului Galben de Crome. E irezistibil de comic si de penetrant in critica sa asupra vietii cotidiene. - Daily Express

Tonalitatea naratiunii lui Huxley e foarte potrivita cu titlul: de un galben aprins, un galben puternic, ce sugereaza stralucirea insufletitoare a verii. - Times Literary Supplement

Galben de Crome nu este doar amuzanta si ingenioasa in sine... ci si o mostra de observatie extrem de precisa. Exact acesta e stilul in care vorbesc tinerii, iar reactiile lor fata de diversele categorii de batrini sint redate admirabil. E o carte cuceritoare. - The Spectator

Fragment din romanul "Galben de Crome" de Aldous Huxley:

„Ivor plecase. Tolanit in spatele parbrizului de la decapotabila sa galbena, hoinarea prin Anglia rurala. Indatoriri sociale si amoroase dintre cele mai urgente ii solicitau deplasarea dintr-un salon in alt salon al vreunui baron, din castel in castel, dintr-un conac elizabetan intr-o resedinta georgiana, pe tot cuprinsul regatului. Azi in Somerset, miine in Warwickshire, simbata in West Riding, marti dimineata in Argyll - Ivor nu se odihnea niciodata. Pe tot parcursul verii, de la inceputul lui iulie pina la sfirsitul lui septembrie, se dedica indatoririlor sale. Era un martir al lor. Toamna se intorcea la Londra pentru o vacanta. Crome fusese un mic incident, o bula de sapun evanescenta in cursul vietii sale. Apartinea deja trecutului. Pina la vremea ceaiului avea sa fie in Gobley si acolo urma sa gaseasca zimbetul de intimpinare al Zenobiei. Iar joi dimineata... dar pina atunci mai era mult, mult timp. Se va gindi la dimineata de joi atunci cind va veni joi dimineata. Intre timp venea Gobley, intre timp venea Zenobia.
In cartea de oaspeti de la Crome Ivor lasase, potrivit obiceiului sau dintotdeauna in astfel de cazuri, o poezie. O improvizase in chip magistral in cele zece minute de dinaintea plecarii. Denis si domnul Scogan se intorceau impreuna in pas agale de la portile curtii, dupa ce isi luasera ramas-bun de la el, iar pe masuta de scris din hol gasira cartea de oaspeti deschisa si creatia lui Ivor, a carei cerneala de-abia se uscase. Domnul Scogan o citi cu voce tare:
„Magia acelor regi din vremi trecute
Ce farmece teseau pe-a noptii frunte
Doarme-n adincul celor plasmuite,
In marea-albastra, pe virf semet de munte,
In aripi auriculare de fluture ochios
Si-n ale pustnicului desantate plasmuiri,
In tot ce cinta-n zbor si zboara-n cint duios,
In ploi, durere, in suave delicii si-amagiri.
Dar si mai multa vraja, magii ce dau in clocot
Peste-al meu suflet se tes vrajitoreste-n aburi dulci.
Crome ma cheama, ca la vecernie un dangat lung de clopot,
Ma bintuie ca o necropola a unor stravezii naluci.
Soarta ma smulge de-aici. Trista soarta! Departe de Crome, grea despartire,
Sufletul meu plinge dupa Casa lui din amintire."
— Foarte dragut si plin de gust si tact, spuse domnul Scogan cind termina de citit. Sint intrigat doar de aripile auriculare ale fluturelui. Denis, dumneata cunosti in mod direct felul cum lucreaza mintea unui poet. Poate binevoiesti sa-mi explici.
— Ce-ar putea fi mai simplu de-atit? spuse Denis. Este o expresie frumoasa, iar Ivor voia sa spuna ca aripile erau aurii.”