FEDIA: Nu, sunt un cadavru! Da… Ei, vezi dumneata… Dumneata poti sa-ti spun totul si, la urma urmei, s-a intamplat demult si nici nu-mi sti numele adevarat. Iata cum s-au intamplat lucrurile. Cand am adus-o pe sotia mea la limita rabdarii, dupa ce risipisem toti banii de care putusem sa fac rost si devenisem de-a dreptul insuportabil, aceasta a avut langa ea un protector. Nu-ti inchipui ca era vorba de ceva murdar sau josnic – nu, era prietenul meu si un om foarte de treaba, numai ca era exact opusul meu! si, cum in mine e mult mai mult rau decat bine, e clar ca el era bun – un om foarte bun chiar: onorabil, serios, controlat si, intr-un cuvant, virtuos. O cunostea din copilarie si o iubea. Cand ea se maritase cu mine, prietenul meu se resemnase. Dar apoi, cand am devenit ingrozitor si o chinuiam, a inceput sa vina mai des pe la noi. Eu chiar imi doream sa vina. S-au indragostit unul de celalalt, iar, intre timp, eu m-am dedat viciilor si mi-am parasit sotia din proprie vointa. si-apoi… mai era si Masa. Chiar eu i-am sfatuit sa se casatoreasca. Nu voiau, dar eu am devenit din ce in ce mai insuportabil, si intr-un final s-a ajuns la…

PETUsKOV: La ce se intampla de obicei?

FEDIA: Nu, sunt convins; stiu sigur ca legatura lor a ramas casta. El e un om credincios si considera ca uniunea fara binecuvantarea Bisericii e un pacat. Asa ca au inceput sa-mi ceara sa fiu de acord cu divortul. Ar fi trebuit sa iau vina asupra mea. Ar fi trebuit sa spun tot felul de minciuni… si nu am putut! Crede-ma, mi-ar fi fost mai usor sa-mi iau zilele decat sa spun asemenea neadevaruri – si chiar mi-am dorit s-o fac. Dar apoi o prietena a venit la mine si m-a intrebat: „Dar de ce s-o faci?” si a facut toate aranjamentele. Am scris o misiva de bun-ramas si, a doua zi, hainele, carnetelul de buzunar si scrisorile mele au fost gasite pe malul raului. Eu nu stiu sa inot.

PETUsKOV: Da, dar cadavrul? Pe-asta nu l-au gasit!

FEDIA: Ba da! Inchipuie-ti numai!