Dupa "sfarsitul marilor povesti" (J.-F. Lyotard), oamenii postmodernismului sunt in cautarea unui sens individual. Propria sanatate, calatoria in lume, dar si bunastarea familiei sau angajamentul social fata de cei mai slabi implinesc aceasta nevoie. In toate acestea exista o presimtire a faptului ca omul ar trebui sa ajunga dincolo de sine insusi pentru a ajunge la el insusi, ca viata lui contine ceva mai mare si mai bogat decat ceea ce realizeaza el in prezent si ca ar trebui sa dea vietii sale o directie pentru a deveni "intreg" si fericit.

 

Credinta crestina cunoaste si venereaza in sfinti si fericiti acei oameni care au ajuns pana la Dumnezeu si au gasit in el viata cea noua si implinirea reala. Desigur, pentru crestin, in primul rand Isus Hristos insusi este cel mai semnificativ om, pentru ca el si-a trait umanitatea in intregime de la Dumnezeu. Pentru ca in el umanitatea a devenit expresia de sine a lui Dumnezeu, omul are nevoie de om ca sa-l gaseasca pe Dumnezeu; are nevoie de modele care sa-i arate cum poate, credinta, sa-i modeleze si sa-i transforme propria viata. Marturiile de viata si credinta ale sfintilor sunt ca niste "semne de lumina la orizontul istoriei" care pot oferi si oamenilor din zilele noastre orientare pentru propriul lor drum.

 

In opera lui Joseph Ratzinger, emeritul papa Benedict al XVI-lea, predicile si meditatiile despre viata sfintilor ocupa un loc important. Pentru el, istoria Bisericii este o "istorie personala" (A. Buckenmaier) si traieste din concretetea existentei crestine. Sub patina veneratiei adesea de secole, el dezvaluie in mod repetat mesajul fundamental al credintei ca omul se gaseste cu adevarat pe sine doar atunci cand se pierde in fata lui Dumnezeu si isi exprima dragostea pentru Dumnezeu in dragostea pentru aproapele sau.