Istoria mirodeniilor in Evul Mediu/ Histoire des epices au Moyen Age de Michel Balard este o lucrare de referinta care evidentiaza rolul fundamental al condimentelor in istoria lumii medievale, acestea fiind considerate de unii istorici un adevarat "motor al istoriei". Cautarea lor neincetata a stimulat calatoriile spre pamanturi pana atunci necunoscute, a impulsionat revolutia nautica medievala, ducand la numeroase inovatii in domeniul transportului maritim si a declansat dorinta occidentalilor de a cuceri tarile producatoare din Extremul Orient. Astfel, putem presupune ca, daca nu ar fi existat aceasta cautare frenetica a pretioaselor mirodenii, Cristofor Columb, Vasco da Gama sau Magellan nu si-ar fi lasat, probabil, numele in istorie.

 

Considerate a proveni chiar din paradis, mirodeniile constituie in Evul Mediu un simbol al bogatiei, al fericirii si al prestigiului, al confortului material si al preeminentei sociale, fiind in acelasi timp indicatori sociali ai gustului si ai elegantei. Pretul lor ridicat, datorat raritatii si originilor lor indepartate si misterioase, le rezerva elitei societatii pentru mesele festive sau pentru ingrijirea corpului. E cat se poate de evident astfel faptul ca ele nu sunt o marfa ca oricare alta, fiind in acelasi timp condiment si medicament, colorant si parfum. 

 

Cu eruditie si un stil extrem de captivant, Michel Balard reuseste sa expuna in aceste pagini toate fatetele mirodeniilor, incepand de la calitatile lor gustative si curative si impactul lor in societatile occidentale, pana la implicatiile lor geopolitice. 

 

Nascut in 1936 la Sucy-en-Brie (Franta), Michel Balard este un reputat istoric francez, specializat in Evul Mediu. Cercetarile sale s-au concentrat indeosebi asupra procesului de colonizare din Orientul medieval, din secolul al XI-lea, odata cu Prima cruciada, pana in secolul al XV-lea, perioada de apogeu a cetatilor-state din Peninsula Italica. Actualmente profesor emerit la Universitatea Paris-I Pantheon-Sorbonne si presedinte al Societatii Istorice si Arheologice din Sucy-en-Brie, Michel Balard a fost distins in 2024 cu Premiul Provins Moyen Age pentru volumul Istoria mirodeniilor in Evul Mediu.

 

Etimologia cuvantului mirodenii ne trimite la latinescul "species" folosit cu sensul de substantele vegetale, minerale sau animale folosite in farmacie, in bucatarie si pentru mestesuguri. Sub umbrela acestui termen au fost incluse mai tarziu si produsele aromatice si medicinale, dar si orezul, mierea, zaharul si portocalele. 

 

Cartea de fata detaliaza tipurile de mirodenii si utilizarile lor in Evul Mediu, bazandu-se pe cartea La pratica della mercatura - un manual de comert scris de bancherul florentin Francesco Balducci Pegolotti intre anii 1335 si 1343. Inspirandu-se dintr-un manual pisan, Memoria de tucte le mercantie, redactat in 1278, dar si din lunga sa experienta comerciala, Francesco Balducci Pegolotti ne-a lasat o lista a condimentelor cuprinzand 286 de articole.

 

In aceasta lista regasim:

• Produsele utilizate in farmacia medievala repartizate pe cele trei regnuri ale naturii din care provin:

• Mineral: mercurul, boraxul sau lutul armenesc (Bolus armenus)

• Vegetal: aloe, cardamom, scortisoara sau chimion

• Animal: ambra, moscul sau osul din inima de cerb

 

Produsele condimentare, unde regasim lista clasica a mirodeniilor, in sensul modern al termenului: piper, scortisoara, ghimbir, cuisoare, macis  si nucsoara. Produsele folosite pentru vopsirea tesaturilor, precum alaunul, cinabrul, indigoul, lemnul de Brazilia (Paubrasilia echinata) sau garanta (Rubia tinctorum). Produsele utilizate in parfumerie, cum ar fi ambra, camforul, apa de trandafiri sau moscul, precum si materiile prime pentru lucrarile artizanale, cum ar fi ceara, bumbacul, masticul (Pistacia lentiscus L.) sau rasina. Autorul subliniaza faptul ca distinctia dintre aceste utilizari nu era stricta, multe produse avand intrebuintari multiple (farmaceutice, culinare, mestesugaresti).

 

Cartea de fata se concentreaza pe doua tipuri de condimente:

• Mirodeniile scumpe si rare din Extremul Orient si Oceanul Indian: Acestea parcurgeau rute comerciale lungi prin Asia, ajungand in porturile din Orientul Apropiat si Marea Neagra, unde erau preluate de negustorii europeni. Comertul lor era controlat, cu preturi si taxe stabilite de autoritati.

• Produsele tinctoriale si "simplele" din bazinul mediteraneean: Acestea erau comercializate in cantitati mari de negustori de diverse nationalitati, transportate pe nave variate si fara un control statal semnificativ.

 

Prima parte a cartii se concentreaza pe prima categorie de condimente, analizand natura lor, modurile de productie, dar si comercializarea lor prin intermediul negustorilor asiatici, arabi si occidentali.
 

 

Este necesar un adevarat tur al lumii medievale cunoscute pentru a determina originea condimentelor populare in epoca.

 

 

Marco Polo descrie in cartea lui Il Milione, cunoscuta si sub titlurile de Diversitatea lumii sau Cartea lui Marco Polo bogatia de condimente din China si Insulindia, evidentiind rolul acestor regiuni in comertul medieval. El detaliaza viata la curtea lui Kublai Khan si obiceiurile popoarelor asiatice, mentionand condimente precum ghimbirul, scortisoara, camforul si lemnul de agar in China, iar in Insulindia - nucsoara, cuisoarele si curcuma. Aceste produse erau valoroase in gastronomie, medicina si ritualuri.

 

 

Marco Polo descrie India si Ceylon ca niste regiuni extrem de bogate in condimente si arbori valorosi, evidentiind piperul din Malabar, foarte cautat in Evul Mediu. El este primul occidental care ofera detalii despre plantatiile de piper si alte mirodenii precum ghimbirul, scortisoara si jalapul. De asemenea, remarca plante utile ca indigotierul, tamarinul si multe altele cu valoare gastronomica, medicinala sau comerciala. India era un centru esential al comertului cu mirodenii in Evul Mediu.

 

 

Strabatand Persia si Asia de Vest, Marco Polo prezinta condimente si substante valoroase  mentionate si in tratate medievale, precum Pratica della mercatura. Printre acestea se afla: tutia si spoda (oxizi de zinc utilizati in medicina si industria sticlei); asia foetida (rasina cu miros puternic folosita in bucatarie si tratamente digestive); mararul, galbanul, sagapenum, chimionul, chimenul; nitrul (salpetru) - mineral folosit ca fertilizator; opopotico (opiu pontic) - substanta narcotica din mac somnifer, folosita ca sedativ si in compozitia teriacului; lutul armenesc (argila rosie amestecata cu mina de plumb si uleiuri, utilizata in poleirea cu foita de aur).

 

 

Desi nu a ajuns in aceasta regiune, Marco Polo ne ofera informatii importante cu privire la comertul medieval cu condimente si produse valoroase din Africa de Est.

 

Condimente precum balsamul, tamaia, chimenul din Etiopia, ghimbirul si smirna erau exportate in Occident, alaturi de fildesul din Madagascar si Zanzibar, material pretios folosit pentru obiecte de arta si religioase. In aceleasi regiuni se gaseau lemn de santal si ambra cenusie, un produs rar, care se formeaza natural in tractul digestiv al casalotilor, fiind folosit in parfumerie.

 

 

In Egipt si Arabia regasim o serie de mirodenii si plante valoroase, unele comune cu cele intalnite in Asia de Vest si Africa de Est, precum tamaia, smirna, chimenul si tutia. Sunt mentionate si alte produse importante precum:

• Guma arabica, obtinuta din arborii Acacia, este cunoscuta din Antichitate pentru proprietatile sale tehnice si utilizarile variate (cerneala, guase, lipici).

• Schinduful, cultivat in Egipt de milenii, are utilizari medicinale (scade glicemia, stimuleaza pofta de mancare) si este folosit in bucatarie si vopsitorie.

• Bumbacul, desi nu este o mirodenie propriu-zisa, era tratat ca atare in negotul medieval si reprezenta o marfa importanta pentru comerciantii mediteraneeni.

 

 

In Evul Mediu, desi India, China si Extremul Orient erau vazute ca surse principale de condimente, si zona mediteraneeana furniza produse valoroase precum: alaunul, esential in industria textila; masticul din Chios care era folosit in medicina, igiena, alimentatie si cosmetica; sofranul, extrem de pretios, care necesita foarte multa munca (150.000 de flori erau necesare pentru un kilogram de sofran) sau mandragora, inconjurata de mituri, si care era folosita ca sedativ si narcotic in chirurgie.

 

 

Desi majoritatea mirodeniilor folosite in Evul Mediu occidental proveneau din Asia si zona mediteraneana, unele veneau din regiuni indepartate. Dintre acestea amintim:

• Chihlimbarul: o rasina vegetala fosilizata, veche de peste 40 de milioane de ani, produsa de conifere din epoca Neogenului, era colectat de pe tarmurile Marii Baltice si era utilizat pentru realizarea de bijuterii;

• Melegueta (Aframomum melegueta): cunoscuta si ca "grauntele paradisului" sau "piper de Guineea" este o planta erbacee din Africa de Vest, din familia Zingiberaceae. Semintele sale, cu gust picant, erau folosite ca substitut de lux pentru piper. 

 

Observam astfel ca, la sfarsitul Evului Mediu, mirodeniile proveneau dintr-o arie geografica vasta - din China pana in Africa de Vest si de la Marea Baltica pana pe coastele estice ale Africii.
 

 

Pana in secolul XII, Occidentul nu stia care este sursa mirodeniilor, multi atribuindu-le o provenienta magica. Comertul cu mirodenii era mediat de arabi si musulmani, iar orase ca Alexandria si Beirut erau centre comerciale importante. Dupa ascensiunea Imperiului Mongol si calatoriile lui Marco Polo, Occidentul a inceput sa ajunga in China si India, dar dinastia Ming a limitat accesul european in Orient, determinand schimbarea rutelor comerciale. In secolele XIII-XIV, comertul cu mirodenii s-a concentrat pe retelele maritime dintre Asia si Orientul Mijlociu.

 

 

Comertul asiatic medieval era influentat de geografie si geopolitica, iar principalele rute comerciale - maritime si terestre - legau China de India, Orientul Mijlociu si Africa de Est. 

 

 

China a avut un rol cheie in comertul maritim premodern, conectandu-se cu India, Orientul Mijlociu si Africa de Est prin rute complexe, dar riscante. Principalele orase-port erau Quanzhou, Canton, Hangzhou si Yangzhou. China exporta ceramica, matase si textile, si importa mirodenii, perle si lemn. Pentru o lunga perioada, comerciantii musulmani (arabi si persi) au dominat comertul exterior chinez in secolele IX–X, Islamul raspandindu-se in paralel cu extinderea retelei comerciale. Politica de izolare a dinastiei Ming a redus comertul extern, reluat abia in 1567, odata cu sosirea portughezilor.

 

 

Insulindia (Asia de Sud-Est) a fost un centru esential al comertului afro-eurasian, datorita pozitiei strategice intre China si India si bogatiei in mirodenii. Controla rutele maritime prin stramtorile Sunda si Malacca. Dupa declinul Majapahitului, orasul Malacca a devenit principalul nod comercial regional, atragand comunitati internationale si impunand taxe vamale scazute. Aici se tranzitau mirodenii, matase, portelanuri si alte bunuri spre India, Orientul Mijlociu si Europa, fiind parte a unui sistem comercial global numit de Philippe Beaujard "sistemul mondial afro-eurasian".

 

 

India si Ceylon erau puncte-cheie in comertul afro-eurasian, datorita mirodeniilor (piper, scortisoara) si pozitiei strategice pe rutele dintre China, Arabia si Africa. Porturile Indiei, situate la gura raurilor, erau conectate la Marea Rosie si Golful Persic (Gujarat, Malabar) sau spre Sumatra (Coromandel). Comertul era dominat de arabi, evrei si hindusi, care formau retele comerciale extinse. India exporta mirodenii, pietre pretioase si primea textile, metal, hartie. Ceylon era important pentru scortisoara si pietre rare, fiind frecventat de persani, chinezi si hindusi. 

 

 

Golful Persic a fost din secolul al VIII-lea principala ruta maritima intre lumea islamica si India, datorita porturilor si apropierii de Bagdad. Porturi ca Sohar, Qalhat si Hormuz au legat Orientul Mijlociu de India, China si Africa de Est, cu Hormuz ca centru principal in secolul XIII. Comerciantii au raspandit islamul in India. Dupa declinul Bagdadului, comertul s-a mutat temporar spre Marea Rosie, dar la sfarsitul secolului XIV echilibrul s-a restabilit.

 

 

In perioada medievala, Marea Rosie a fost o ruta comerciala esentiala intre Oceanul Indian si Marea Mediterana, Egiptul jucand rolul de intermediar-cheie. Inca dinaintea instalarii fatimizilor la Cairo (969), mirodeniile din India si Extremul Orient ajungeau in Europa prin intermediari orientali - evrei si musulmani. Dupa 1424, sultanul mameluc Barsbay a redirectionat comertul prin Jeddah si Mecca, instituind un monopol de stat. Mirodeniile erau revandute cu preturi foarte ridicate in Alexandria, ceea ce transforma Marea Rosie intr-o artera vitala a comertului global medieval.

 

 

Drumul matasii a fost o retea de rute comerciale care legau China de Europa prin Asia Centrala si Orientul Apropiat. In Evul Mediu, rutele principale treceau prin Tabriz si Tana, asigurate de pax mongolica. Pe langa matase, mirodeniile erau cele mai valoroase marfuri. Dupa o serie de instabilitati politice si masacrul de la Tana (1343), comerciantii au evitat rutele terestre si au redirectionat comertul pe cai maritime prin Siria si Egipt, Alexandria devenind noul centru comercial al acestor rute.

 

 

 

Intre secolele XI-XIII, Alexandria si Fustat au fost centre majore ale comertului cu mirodenii din Orient, atragand comercianti din toata Mediterana. Fustat a fost initial principalul nod comercial, dar Alexandria a preluat conducerea datorita pozitiei sale strategice. Venetienii, pisanii si genovezii au obtinut funduq-uri (spatii comerciale) unde derulau afaceri fara a forma insa colonii permanente. Comertul este organizat prin contracte maritime (societas maris) si genereaza profituri mari, desi ramane inca foarte riscant. Egiptul devine astfel un nod esential in reteaua de comert a mirodeniilor, eclipsand treptat rutele terestre ale Drumului Matasii. Dupa caderea Acrei, in 1291, papalitatea interzice orice comert cu Egiptul, sub amenintarea excomunicarii, dar interdictia este ignorata sau ocolita prin contrabanda. Dupa restrangerea comertului cu Alexandria, au aparut noi rute comerciale prin porturi ca Acra si Ayas. 

 

 

In perioada medievala, portul Acra din Siria a fost un centru comercial important intre Asia si Mediterana, beneficiind de influenta cruciadelor si de facilitati fiscale. Venetienii si genovezii au dezvoltat rute maritime active, schimband produse occidentale pe mirodenii si matase. Dupa distrugerea Acrei de catre mameluci in 1291, rolul sau a fost preluat de Damasc si Beirut. Damasc a devenit principalul centru de distributie a mirodeniilor, iar Beirut, un port prosper, preferat de venetieni si genovezi pana la recastigarea rolului dominant de Alexandria. In secolul al XV-lea, rutele comerciale Beirut si Alexandria au fost complementare, iar Venetia a ramas liderul comertului cu mirodenii.

 

 

Incepand cu secolul al XIII-lea, europenii occidentali au cautat rute directe spre sursele de mirodenii din Asia pentru a evita intermediarii arabi, evrei si indieni. Exploratori ca Marco Polo au adus informatii valoroase despre regiunile asiatice. Interdictia papala asupra comertului cu musulmanii a impulsionat expeditiile maritime, desi primele incercari au esuat. Portugalia si Spania au devenit ulterior principalii exploratori maritimi, iar eforturile portughezilor, sprijinite de figuri precum Henric Navigatorul si Vasco da Gama, au dus la stabilirea unei rute maritime directe spre India in 1498.

 

 

Intre secolele XII-XV, comertul cu mirodenii in Levant (Egipt si Siria) era strict controlat de autoritatile mameluce si dominat de negustorii italieni, provensali si catalani. Tranzactiile se faceau prin tratate, taxe si funduq-uri speciale. Preturile erau influentate de evenimente politice (invazia tatara), epidemii (ciuma neagra), razboaie (venetiano-genovez), blocade comerciale si politici fiscale ale sultanilor, iar profiturile mari au dus la o concurenta intensa intre marile puteri maritime europene.

 

 

In Evul Mediu tarziu, mirodeniile erau foarte apreciate in Europa de Vest nu doar pentru gust, ci si ca simbol al statutului social, pentru presupusele beneficii pe care le aveau pentru sanatate si datorita imaginarului religios si mitic care le asocia cu paradisul si nemurirea. Astfel Johan Huizinga, considera ca rolul mirodeniilor era de a orna viata cu fantezie, de a fi in cautarea unei reverii regasite in iluzia unei armonii ideale.

 

 

In Evul Mediu, exista o legatura directa intre pozitia sociala si diversitatea condimentelor folosite. In timp ce elita laica si ecleziastica se bucura de o gama larga de mirodenii scumpe (piper alb, scortisoara fina, cuisoare, nucsoara, sofran etc.), utilizate pentru a demonstra bogatia si prestigiul, mestesugarii si taranii au acces limitat la acestea, folosind in principal ierburi aromatice din productie proprie si ocazional piper.

 

 

Nu toate tarile occidentale din Evul Mediu aveau aceleasi preferinte pentru condimente, contrar ideii unui internationalism culinar. Gusturile erau influentate de factori precum traditiile locale, proximitatea fata de centrele de import, vecinatatea cu lumea araba (cu o cultura culinara bogata in condimente exotice) si istoria regiunii (de exemplu, dominatia araba in Spania si sudul Italiei). Astfel, inainte de a analiza practicile culinare occidentale din acea perioada, este esential sa se ia in considerare influentele culinare ale tarilor islamice si ale Bizantului.

 

 

In bucatariile bizantina si islamica din Evul Mediu exista o abundenta de condimente, datorita pozitiei strategice pentru comert (Bizant) si unei culturi culinare rafinate (Islam). In Bizant, o serie de documente atesta o gama larga de mirodenii, si, in ciuda faptului ca retetarele sunt rare, unele indicii sugereaza o utilizare frecventa, mai ales de catre elite. 

 

Lumea islamica a lasat numeroase retetare care demonstreaza o utilizare extinsa a condimentelor, in special a zaharului, in preparate adesea dulci-acrisoare, cu influente indo-persane. Aceste bucatarii contrastau cu cele occidentale, unde accesul la condimente era mai limitat. Este evident insa ca bucataria araba a influentat gastronomia occidentala, in ciuda faptului ca retetele au fost adaptate local.

 

 

Tratatele culinare franceze din secolele XIV-XV arata o utilizare intensa a condimentelor, cu un "cvartet" dominant: ghimbir, scortisoara, piper si sofran. Treptat, piperul este inlocuit de grauntele paradisului, iar zaharul devine tot mai folosit. Se contureaza astfel o omogenizare a gusturilor in Europa, cu particularitati franceze insa.

 

 

Tratatele culinare italiene (sec. XIV-XVI) arata o bucatarie bogata in condimente, cu variatii regionale (nord vs. sud, influente arabe/aragoneze). "Liber de coquina" - cel mai vechi tratat italian, redactat la inceputulsecolului al XIV-lea, initial nu mentiona foarte multe condimente, dar versiunile ulterioare arata o utilizare mai larga a acestora, in special a sofranului, piperului si zaharului.

 

 Libro de arte coquinaria de Martino De Rossi (sec. XV), reprezinta o sinteza a bucatariei italiene si constituie un model din care s-au inspirat, pana in 1550, toti autorii de carti de bucate italiene. 

 

 

Tratatele culinare iberice timpurii sunt rare. Sent Sovi (sec. XIV-XV, origine catalana) e bogat in retete (220), reflectand bucataria aristocratica catalano-aragoneza, cu multe condimente, cu utilizarea frecventa a migdalelor si zaharului, precum si a sofranului, ghimbirului si a piperului. Libre del coch (Maitre Robert, sec. XV-XVI), cu influente italiene si catalane, are un scop pedagogic si prezinta o utilizare si mai intensa a condimentelor, cu accent pe zahar si scortisoara. Ambele lucrari impartasesc asocieri de condimente, ghimbirul avand un rol central.

 

Sudul iberic (Al-Andalus), cu influenta araba profunda, are un tratat anonim (sec. XIII) care pune accent pe o utilizare masiva si diversificata a condimentelor, dar cu o ierarhie diferita fata de cele catalane: piperul domina, urmat de coriandru (absent in Catalonia) si zahar (inlocuit partial de miere, care dispare ulterior in Spania crestina). 

 

 

Primele texte culinare englezesti (sec. XIV) pun accent pe sofran si zahar, alaturi de piper, ghimbir, scortisoara si cuisoare, introducand si condimente fine (piper cubeba, galangal, macis), dar nu si grauntele paradisului sau nucsoara. Form of Curry (sec. XIV-XV) evidentiaza sofranul, zaharul si ghimbirul, cu un declin al piperului si scortisoarei. Dulceata pare a fi o caracteristica a bucatariei englezesti.

 

Ordinance of Pottage confirma popularitatea ghimbirului, zaharului si sofranului, semnaland insa si macisul. Achizitiile de condimente ale ghildei Sfintei Cruci arata o intarziere fata de gustul elitei: piperul ramane dominant, zaharul apare tarziu, iar sofranul nu e important. Gama de condimente engleza nu include nucsoara, piperul lung sau grauntele paradisului, explicand mentinerea piperului in retete, spre deosebire de Franta.

 

 

Analiza cartilor de bucate germane (sec. XIV-XV) este destul de complicata din cauza dificultatilor lingvistice. Studiile recente exploreaza sase carti pentru a determina originalitatea bucatariei germanice. Aceste carti, din diverse medii (curti, manastiri), arata o gama modesta de condimente fata de alte tari, adesea mentionate generic, sugerand o alegere flexibila pentru bucatari. Astfel, principalele condimente folosite in bucataria germana erau: piperul (mai putin la nobili), sofranul si ghimbirul. Zaharul era putin folosit, sugerand o aprovizionare dificila cu produse orientale, mierea fiind utilizata mai frecvent. In schimb, marile tratate culinare din spatiul germanic mentioneaza frecvent folosirea ierburilor locale, precum: patrunjelul, ceapa, salvia, usturoiul si mustarul. 

 

 

Cea de-a patra parte a cartii evidentiaza rolul condimentelor in medicina medievala, unde acestea erau folosite ca remedii impotriva bolilor. Medicina medievala, influentata de traditii grecesti, arabe si indiene, se baza pe teoria umorala, care lega sanatatea de echilibrul dintre cele patru umori ale corpului (Hipocrate, Galen), iar condimentele, considerate calde si uscate, erau folosite pentru a corecta dezechilibrele produse de alimente sautemperament. Mirodeniile exotice, scumpe si rare, erau rezervate bogatilor, in timp ce plantele locale serveau drept substitut pentru majoritatea populatiei. 

 

 

In Evul Mediu, apotecarii vindeau condimente si preparau remedii, activitatea lor confundandu-se initial cu cea a medicilor. Intre secolele XIII–XVI, in Italia si Franta meseria se profesionalizeaza, apar reglementari, examene si bresle specializate, reflectand profesionalizarea si integrarea apotecarilor in sistemul medical. Termenul "apothecarius" vine din grecescul apotheke si desemna initial orice vanzator de marfuri, indiferent de natura acestora.

 

 

In Evul Mediu, apotecarii isi bazau cunostintele pe ierbare si carti de retete, inspirandu-se de asemenea din lucrari grecesti, arabe si latine. Condimentele, desi putine ca numar, erau frecvent folosite. Traducerea textelor arabe, in secolul al XI-lea, de la Salerno (Italia) a dus la o crestere a numarului de remedii si la aparitia unor tratate complexe, care au pus bazele medicinei medievale si au impulsionat dezvoltarea farmacologiei medievale. Manuale precum 

 

Antidotariumul lui Nicolaus au devenit obligatorii pentru apotecari. In Franta, de exemplu, detinerea Antidotariumului lui Nicolaus a devenit obligatorie din 1353, pentru apotecarii din intregul regat.

 

Antidotarius magnus, este o alta lucrare reprezentativa pentru secolele XI-XII care unifica traditia medievala timpurie cu retetele arabe traduse de Constantin Africanul. Aici se gaseau sute de preparate in ordine alfabetica, cu adaugiri ulterioare.

 

 

Inca din Antichitate, alimentatia a fost strans legata de farmaceutica, fiind adaptata in functie de climat si anotimpuri, conform teoriei umorilor. In Evul Mediu, aceasta relatie a generat o ampla literatura, axata pe prevenirea bolilor prin regimuri alimentare sezoniere. Tratamentele se bazau pe influenta "lucrurilor nenaturale" (aer, alimentatie, somn, emotii, inanitie si satietate, exercitiu si repaus, precum si pasiunile sufletului, si urmaresc, inainte de toate, prevenirea bolilor), iar batranetea era considerata o "racire" ce trebuia combatuta prin alimente calde si umede. Condimentele exotice, folosite in functie de sezon, aveau rol terapeutic. De-a lungul secolelor, medicina si dietetica s-au imbinat, promovand o alimentatie cu rol curativ in toata lumea medievala.

 

 

Retetarele medievale ofereau tratamente pentru diverse boli, bazate pe teoria umorilor si folosind frecvent condimente precum cuisoare, scortisoara, ghimbir sau sofran. Acestea erau folosite pentru ochi, piele, par, digestie, inima si epidemii, dar erau accesibile mai ales celor bogati.

 

 

In Evul Mediu, tratatele medicale recomandau condimente exotice, dar majoritatea oamenilor foloseau plante locale ieftine (musetel, rozmarin, absint). Manastirile si spitalele ingrijeau bolnavii saraci cu ierburi din gradinile proprii.  Doar elitele aveau acces constant la condimente scumpe, iar spitalele le foloseau rar si in cantitati mici, mai ales in cazuri grave. Plantele locale erau baza tratamentelor, datorita accesibilitatii si rolului lor in echilibrarea umorilor, desi chiar si medicii stiau ca erau prea putin eficiente. Nu intamplator, medicul Gilles de Corbeil spunea: "in loc de vorbe goale, prescriem ierburile muntilor".

 

 

Partea a cincea a cartii studiaza condimentele in functie de rolul pe care l-au avut la diverse activitati metesugaresti si practici religioase din Evul Mediu, precum: vopsirea tesaturilor, prepararea vopselurilor, parfumeria, cosmetica, imbalsamarea, ritualurile crestine sau fabricarea cernelii.

 

 

In Evul Mediu, vopsirea textilelor implica mordansarea (curatare cu alaun sau alte substante) si vopsirea propriu-zisa. Vopsitorii, organizati pe culori (rosu, albastru), erau dependenti de negustorii de condimente si apotecari pentru coloranti: purpura, carmaz, cosenila, garanta, lemn de Brazilia (rosu); pastel, drobusor, indigo (albastru); sofranel, sofran, brobinta (galben). Amestecurile de culori erau evitate initial. Condimentele exotice erau esentiale pentru tesaturile de lux si matase.

 

Condimentele erau necesare si pentru pigmentii folositi de artisti (cinabru, zedoaria, sangele-dragonului, orpiment). Analizele moderne au identificat lapislazuli in manuscrisele medievale, alaturi de cinabru, orpiment si azurit in icoanele bizantine. Cerneala neagra se obtinea din nuca-galica, guma arabica, vitriol, apa si vin. Produsele exotice erau vitale si in artele medievale.

 

 

In Evul Mediu timpuriu, manuscrisele medicale franceze se concentrau putin pe estetica. Ulterior, in secolele XIV-XV, cosmeticele devin importante, drept urmare apar si tratate pe aceasta tema precum cele ale lui Aldebrandin de Siena, Lanfranc, Henri de Mondeville si Guy de Chauliac. Acestea se concentrau pe par (alopecie, culoare, substante depilatoare) si fata (pete, miros), bazandu-se pe teoria umorilor. Foloseau diverse substante orientale (aloe, mastic, alaun, camfor, smirna etc.), diferite de cele culinare (piper, scortisoara, ghimbir). In regiuni mai sarace, se utilizau ingrediente locale (urzica, ceapa, vita-de-vie). Parfumeria medievala aprecia mirodeniile (cuisoare, ambra gri, camfor, costus, mastic, ladan, mosc, santal), desi cele odorifere erau mai putin mentionate decat cele culinare. Industria parfumurilor era incipienta. Ritualurile religioase acordau importanta balsamului de Iudeea (pentru mir) si tamaiei (pentru sacralitate). Imbalsamarea includea mirodenii exotice (nucsoara, smirna, aloe, tamaie) alaturi de plante aromatice europene, fiind un lux rezervat elitelor.

 

In final, pornind de la ideea enuntata la inceputul cartii, potrivit careia condimentele au reprezentat un veritabil "motor al istoriei", putem afirma ca, desi valoarea lor economica este incontestabila si au avut un rol decisiv in marile transformari ale lumii medievale, nu au fost singurele elemente esentiale. Alte activitati economice, precum comertul cu grau, sare sau textile, au avut o importanta comparabila, influentand in mod semnificativ evolutia societatii  din acea perioada.

Traducere din limba franceza de Adriana Craciun.