Temele majore ale acestui volum de poezie sunt iubirea in vreme de razboi, memoria de familie (fiica minerului ca sol al identitatii), corpul vulnerabil si politica gesturilor mici, precum si rolul tehnologiei ca gramatica a absentei si a asteptarii. Imagistica mizeaza pe obiecte-ancora - pelerina galbena, trenul, camerele numerotate, panourile memoriale -, iar stilul, precis si demn, combina fraza scurta cu lista, refuzand „claritatea prescriptiva” in favoarea starii. Un volum puternic si lucid ale carui puncte tari sunt echilibrul dintre confesiune si documentar si contrapunerea fertila dintre rutele de razboi si memoria de acasa; doar pe alocuri enumerarile bogate incetinesc ritmul. In esenta, cartea arata cum "locuieste poezia" la marginea catastrofei: prin obiecte, prin respiratii, prin prezenta. - Calin Vlasie 

 

Gradina Jucariilor Pierdute nu e orice fel de gradina, iar jucariile nu sunt orice fel de jucarii, precum nici pierderile nu sunt orice fel de pierderi. Aveam sa merg in Lviv (Ucraina) si aveam sa descopar hoinarind pe strazi, in spatele unui bloc o mica curte imprejmuita in care se aflau saldatei de plastic, plusuri, papusi, tancuri de lemn si alte jucarii. Toate erau aduse acolo cand copii nu mai erau, in urma lor ramaneau doar jucariile lor. Acest loc se numea Gradina Jucariilor Pierdute. Povestea ei m-a impresionat si m-a facut sa reflectez la pretul pus pe viata umana. Atunci am ramas sa scriu cateva poeme aici, unde eram invitata la Author′s Reading Month. Apoi am trecut granita pe la Siret si am ramas in Ivano-Frankivsk o perioada unde am scris un alt grupaj de poeme care face parte azi din carte. La Targu Mures aveam sa-mi adun restul nostalgiilor despre tot si toate. Imi pare acum, ca am recitit ce am scris, ca este o carte care inconjoara cu lumina si acrilic toate nestematele care vin, de obicei, din mari abandonuri, pierderi, dezechilibre pana la dezintegrarea sinelui. Copilaria este, de obicei, izvorul fagaduintei, miracolul suprem al fiintei umane, promisiunea ca aici este pentru totdeauna. Poate ca tocmai acolo am vrut sa ajung, inapoi in acel cerc din spatele blocului si sa las jucariile mele, ele uneori vorbesc din senin, prind viata, se joaca impreuna cu celelalte si la un moment dat nu mai poti sti ca eu am fost cea care le-a asezat una langa cealalta, ca eu am fost cea care le-a dat, de fapt, viata, jucarii neastamparate, fac prostii, pentru ca vor ca cineva sa se joace cu ele, tot ce au vrut mereu a fost, de fapt, un dram de afectiune, sau macar aburul vietii altcuiva, aproape-aproape, mai ales cand toata lumea dispare. Am vrut sa aduc la viata toate trupurile mici pe care le-am visat luni la rand, noapte de noapte, plutind. Am construit din cuvinte o gradina a copiilor-adulti si apoi aveam sa construiesc o gradina reala la geamul meu, la parter, in spatele blocului. Nu cred ca e intamplator. Ne aflam tot timpul la granita dintre fictiune si realitate. Sunt unii poeti, insa, care ajung, fara sa-si propuna, sa-si materializeze poemele, ca o metamorfoza, a scoate ideile din cap si a le da chip si forma, asta avea sa fie si poezia mea, in cele din urma. - Gabriela Feceoru