Tacerea, mare fara valuri,
Rotita-n spire curgatoare,
Se zvarcoleste-n idealuri,
In clocotiri inselatoare. 
 

Pentru Simona Mihutiu cuvantul poetic e asemenea unei pasari Phoenix, care insa nu renaste din cenusa, ci din tacere. In "spirala tacerii", gandul poetei se materializeaza in trepte (spirale) care urca spre inaltimile cuvantului mantuitor. Un fel de "tacere de la masa tacerii", cum sugereaza un titlu de poem. E mereu in cautarea "cuvintelor potrivite" pentru a-si intelege propriile cautari si elanuri, dar si pentru a le impartasi cu ceilalti. Isi asuma grijile altora ca pe propriile griji, dar nu le extrage din context, ingrosandu-le liniile, ci le mentine in atmosfera policroma a parcursului devenirii lor. Parcursul poetic e mereu potentat in sanctuarele tacerii, intr-o maieutica a sinelui cu sinele, clarificand din start propriul statut. Poezia sa inca gaseste aer curat in ritmuri in care muzicalitatea primeaza, refuzandu-si escapadele moderniste, fara sa se simta nici prizoniera rigorilor prozodice. Autoarea inca are multe de spus, intr-un tur de forta al recupe-rarii - dupa abandon, revenire - intr-o lupta cu sine si cu timpul. Nicolae Baciut