Cristina Struteanu foloseste arta scrisului pentru a evada. In basmele pe care le creeaza, culegand teme folclorice bine stiute, refacand postmodern figuri populare - precum Dragobetele/Zgrumbirul/Ciprian, Fetele padurii, Baba, Ciprianele, Inaripatele - exista destul imaginar pentru a ne convinge noi, cititorii, ca autoarea locuieste intr-o lume magica. Totusi acel "alt taram", daca despre topos e vorba, este scrisul insusi prin care toate minunile, transformarile personajelor din om in animal si invers, mortile si reinvierile devin posibile. Folosind basmul ca formula, autoarea supraliciteaza conventia narativa, ne cheama intr-o lume care nu este reala doar pentru ca e imaginata, ci si pentru ca imaginarul este acel supraexistent al vietii de basm cu posibilitatile ei multiplicate si, unele, paradoxale. Conventia ei literara este cea a incredibilului posibil.

Optiunea pentru limbajul de basm este chiar trucul magic al scriitoarei, prin care face sa tasneasca in fata ochilor nostri o lume echivoca, unde personajele se etaleaza cand ca animale, cand ca oameni, cu identitati duale in egala masura proprii. In basm se reitereaza universul samanic in care sufletele au atat identitate umana, cat si identitate animala, ceea ce si face posibila comunicarea intre regnuri. Adevarul si minciuna se alterneaza, isi schimba fetele precum fata in caprioara si invers. Adevarul basmului este de fapt chiar aceasta dualitate a realitatii - o fata vazuta, cealalta nevazuta, care se impletesc si se rotesc sub ochii cititorului, inducandu-i iluzia ca el insusi face parte dintr-un ritual, ca este atras in magia rezultata din aceasta rotire in jurul unui ax nevazut. Axul in jurul caruia se roteste de fapt toata creatia umana - axul lumilor posibile. 

Compunandu-si povestea, autoarea se lasa absorbita in tesatura de situatii imaginate, devine ecou, fosnet, licar sau umbra in padurea de cuvinte. De la un timp lasa chiar impresia ca este simplu element al lumii pe care o inventeaza, ca intr-un mod ciudat propria creatie o contine in substanta ei. Astfel textul capata transparenta si adancime, se preface in suprafata a apei in care se oglindesc fetele cititorilor. Eu vad in fetele/ielele aplecate peste lac, asteptand sa se iveasca din adanc chipul dorit al Dragobetelui - scena de pe la inceputul cartii Fetele padurii - chiar raportul cititorilor cu autorul ascuns, mort si viu totodata in adancul textului. Cristina Struteanu, precum un personaj cu destin fatal, revine la suprafata din adancul acelei ape povestite cu chip proaspat atunci cand cititorii gasesc formulele potrivite ca s-o invoce. A-i citi povestea este, de fapt, ritualul prin care sufletul-fecioara al cititorului il intalneste pe cel al povestitoarei camuflata in Dragobete. In fond, orice apropiere de literatura trebuie sa capete aceasta insufletire erotica rituala. - Vianu Muresan