Din echipa de aur a Opiniei studentesti, revista ieseana  cu faima nationala dupa  decembrie ’89, facea parte si o zgitie de fata, cam fragila pentru o meserie practicata in vremuri atit de tulburi. Aparentele erau inselatoare. Zgitia s-a tinut scai de minerii care plantau flori, cu bita, in Piata Universitatii, fara sa ia bataie. O luna mai tirziu se afla in Valea Jiului, innopta in casa unui miner si intra in abataj, sa vada   cum traiesc minerii. In gasca aia de golani, cum ar fi zis Ion Iliescu, toti talentati, inteligenti si hotariti sa termine cu trecutul, scrisul ei avea cateva date clare. Orice tema ar fi abordat, intra in subiect direct, simplu, fara   fasoane, fara inhibitii. Lucru si mai neobisnuit, punea punct articolelor la fel de brusc, cam piezis, cam sui, acolo unde considera ca orice cuvint in plus nu-si avea rostul. Apoi, stia sa faca personaje din oamenii, vestiti sau ilustri necunoscuti, despre care vorbea. In fine, mai avea si darul de a povesti cu umor si cu olecuta de autoironie, cit sa faca   suportabila viata la vreme de restriste. Toate acestea m-au facut sa-mi zic ca in tinara domnita doarme un scriitor. Asa ca nu m-am mirat ca pina la urma chiar a scris o carte. Asta pe care o aveti in mina. Si care, deloc intimplator, se cheama Rasul. Cu douasprezece povestiri rupte din viata. Dorina Rusu imi pare un povestas plin de farmec. Povestas in sensul alegoriei prin care Mario Vargas Llosa desemna scriitorul. Adica un om cu darul de a duce si de a aduce vestile si povestile cu oameni si despre oameni. De citit. - Neculai Constantin Munteanu