„Aici, pe tinarul Iosif il cuprindea ameteala… Era un om ca noi, asa ne pare, si, desi traia timpuriu, era – matematic vorbind – la fel de departe de inceputurile omenescului (si vom trece cu totul sub tacere inceputurile in sine ale lucrurilor) ca si noi, caci inceputurile de care vorbim se afla intr-adevar in intunericul abisal al fintinii fara fund, iar noi, in cercetarea noastra, ori trebuie sa ne multumim cu pseudoinceputuri relative, pe care le confundam cu adevaratul inceput, asa cum Iosif il confunda pe pribeagul din Ur, pe de o parte, cu tatal acestuia si, pe de alta parte, cu propriul sau strabunic, ori sintem momiti adinc, tot mai adinc in trecut, dintr-un orizont in altul, inapoi in nemarginire.”