Dante renunta premeditat la iconografia traditionala ce era asociata Paradisului, la zugravirea ingerilor cu aripi imaculat de albe sau a sfintilor ce-l inconjoara. pe Dumnezeu asezat pe un tron (o simbologie inca prezenta mai degraba in Purgatoriul), spre a se incredinta in schimb unor efecte de lumina si muzica, unor figuri geometrice si imagini matematice ce se afla foarte departe de o descriere pur Tealista. Preafericitii isi pastreaza infatisarea umana doar in Cer, unde ii apar lui Dante in chip de figuri evanescente si asemanatoare unor imagini rasfrante in apa. Sunt siluete complet invaluite, in lumina si indiscernabile ochiului omenesc; mai sus, sufletele se vor arata in chip de pura, a carei sclipire mai intensa va insemna bucuria de a putea vorbi cu pelerinul Poet. Incepand cu Cerul al patrulea, preafericitii vor forma figuri geometrice simbolizand gruparea sau ordinul de care apartin: sufletele inteleptilor alcatuiesc doua coroane in jurul lui Dante si Beatrice si danseaza in ritmul unei muzici fermecatoare; sufletele luptatoare alcatuiesc o cruce; spiritele celor drepti din Cerul lui Jupiter deseneaza un inscris ce-i indeamna pe cei ce domnesc pe pamant sa iubeasca Dreptatea, ca apoi sa creeze o acvila, simbol al autoritatii imperiale, in timp ce spiritele contemplative formeaza o scara de aur ce se inalta tot mai sus si reprezinta asceza spirituala. In Empireu toti preafericitii vor forma roza alb-imaculata descrisa ca un fluviu ce devine rotund precurn un lac de lumina, ale carui tronuri sunt evocate de Beatrice, dar fara a le face o descriere fizica. Extrem de stilizata si abstracta este si descrierea cugetului lui Dumnezeu, pe care Dante il contempla la sfarsitul Cantului XXXIII: trei cercuri ce nasc unul din altul (misterul Trinitatii) si efigia umana ce se distinge pe fondul aceleiasi culori (incarnarea divinului).