Revenind dupa evadarea sa in urma cu doua decenii, eroul din Erewhon gaseste o tara animata de suflul unui progres material pe cale de a se naste si cu numeroase dintre obiceiurile bizare din trecut mult schimbate, dar si o tara ce adoptase o noua religie, populata de mituri si credinte contradictorii. Spre surprinderea sa, afla ca in centrul religiei se afla Fiul Soarelui, nimeni altul decit el insusi, cel care fugise intr-un balon - savirsind o minune - si caruia urma sa-i fie consacrat un templu. Aici isi va regasi fosta iubita cu care a avut un fiu despre care nu stia absolut nimic si tot aici va fi eroul unui sir de peripetii care de care mai surprinzatoare, mai palpitante si mai amuzante.

 

Erewhon si Intoarcerea in Erewhon ne ingaduie sa intrezarim, in liniile ei mari, miscarea ironiei butleriene, cu traiectoriile ei specifice. O comparatie cu Calatoriile lui Gulliver ale lui Swift ne va usura stabilirea caracterului ei distinctiv. La Swift, ironia e devastatoare in efectele ei finale... La Butler, ironia nu mai e stapinita de impulsuri demoniac-negative: ea vrea sa sfisie aparentele obiectului, dar sa-i elucideze esenta, devenind astfel un mijloc de cunoastere si, prin aceasta, principiul unui echilibru moral, oricit de instabil. Cind Swift uraste, Butler se indoieste, cind Swift e indignat, Butler e iritat, risului disperat al lui Swift ii corespunde risul intrebator al lui Butler. - Matei Calinescu