Yvonne Carmichael, o geneticiana respectata, formeaza de multi ani un cuplu stabil cu Guy, de asemenea un cercetator de succes. Din momentul in care intalneste pe holurile Parlamentului britanic un barbat misterios, fata de care se simte irezistibil atrasa, Yvonne pierde controlul asupra vietii sale. Timp de cateva luni, se va vedea in secret cu iubitul ei, pana cand un incident grav le va distruge relatia si le va arata cine sunt cu adevarat. Cei doi adulterini vor ajunge in fata instantei de judecata, acuzati de crima cu premeditare.
    „Nu se poate sa existe vreo femeie in viata care sa nu-si fi dat seama macar o data, intr-un moment de panica, de faptul ca se afla in locul gresit si momentul gresit, alaturi de barbatul gresit. Louise Doughty, mai sigura pe sine cu fiecare roman, isi conduce cititorul descurajat intr-un teritoriu intunecat. O carte irezistibila si curajoasa.” – Hilary Mantel, autoarea Wolf Hall
    „Realizarea lui Doughty e de a-si imagina o tragedie oribil de banala – ceva ce i s-ar putea intampla oricui, dar totusi o tragedie... Nu dezvaluim nimic cand spunem ca magnitudinea rusinii publice traita de Yvonne e cumplit de bine realizata... Procesul insusi e o magistrala mostra de evaziune si divulgare selectiva... Un avertisment impresionant despre consecintele momentului in care fantezia incepe sa inghita viata reala. ‚Problema povestilor e ca sunt addictive’, afirma Doughty. In cazul de fata, probabil ca n-a scris niciodata o propozitie mai adevarata.” – The Guardian
    "Socant, seducator si intens, cel mai recent roman al scriitoarei si publicistei britanice Louise Doughty este o poveste knock-out, cu subtilitati de thriller." - Carol Haggas
    "Acest thriller inteligent, sexy, matur exploreaza puterea dorintei si ce se intampla atunci cand pierdem controlul." - Sara Nelson
    "Cand veti incepe acest roman, nu va veti mai putea opri din citit." - Helen Dunmore.
    Fragment din romanul "Apple Tree Yard" de Louise Doughty:

    „Iesim din Apple Tree Yard si intram pe Duke of York Street. M-ai parasit inainte de a ne desparti – asta se intampla adesea dar nu ma simt ranita de data asta, mai degraba aroganta: incepe sa-mi placa ce facem. E ca si cum, la varsta de cincizeci si doi de ani, am descoperit o abilitate neasteptata de a canta la piccolo sau de a dansa step, ceva ce fusese mereu latent in mine si pe care pur si simplu nu reusisem sa-l explorez. Merg cu un pas sau doi in spatele tau si imi bag mana in palton pentru a-mi netezi rochia. Apoi, grabindu-ma dupa tine, inchid nasturii paltonului pana la ultimul si imi trec mana prin par; micile gesturi care ma pregatesc pentru a iesi din nou in public.
    Ne despartim la statia de metrou Piccadilly Circus, iar tu ma imbratisezi grabit, genul de imbratisare la care am ajuns sa ma astept, cand strecori o mana pe dupa spatele meu si ma tragi scurt si ferm spre tine, cu antebratul tau strangandu-ma si eliberandu-ma in secunda in care corpul meu il atinge pe al tau. E genul de imbratisare pe care mi-ai putea-o oferi fara batai de cap daca socrii tai ar trece pe langa noi. Ma intorc si merg putin pe strada Piccadilly, traversez pe la trecerea de pietoni si o apuc pe Air Street. Imi va lua douazeci de minute sa ajung la petrecerea catedrei, mergand mai repede decat mi-as dori pe tocurile mele, si a inceput sa ploua usor, o ploaie de aprilie, marunta si deasa. Nu ma deranjeaza – in acel moment, nu ma deranjeaza nimic.
    Merg un pic tantos, in cizmele mele cu toc inalt – sunt cele cu toc cui, nu cele de lac cu toc mai mic pe care le purtam cand ne-am intalnit prima oara: cizme de petrecere, cizme de dat in spectacol. Ma uit la oamenii care se grabesc pe langa mine in timp ce urc pe Regent Street. Cati dintre ei chiar se grabesc, ma intreb? Cati dintre ei sunt in drum spre casa? Cati fug undeva anume sau departe de altceva? Stiu naveta de la ora de varf atat de bine, mi-e intiparita in muschi. Ritmul frenetic al celor din jurul meu e contagios: pare imposibil, la ora asta, sa mergi incet pe strada, sa eviti sa te impingi sau sa te inghiontesti daca te urci intr-un autobuz aglomerat sau in metrou. Cati dintre oamenii care se imping pe langa mine sunt fericiti, ma intreb? Eu sunt fericita. Am o viata dubla; si ma pricep la asta. Poate eu ar trebui sa fiu agent secret.”