Sarbatoarea Craciunului in New England e un motiv de prea putina bucurie pentru Eileen Dunlop, o tanara modesta si introvertita, prinsa intre slujba de secretara la Moorehead, o inchisoare pentru baieti, cu ororile sale cotidiene, si rolul de ingrijitoare a tatalui ei alcoolic, intr-o casa mizera. Chinuita de resentimente si de dezgust fata de sine, Eileen isi petrece zilele mohorate fantazand sa scape din micul orasel de provincie in care se simte captiva. Noptile si weekendurile le dedica unor furturi marunte din magazine, urmaririi unui gardian pe nume Randy, pentru care a facut o mica pasiune perversa, si curateniei dupa tatal ei. Cand Rebecca Saint John vine in calitate de consilier psihologic la Moorehead, Eileen este fermecata si se dovedeste incapabila sa reziste la ceea ce, la inceput, pare a fi o prietenie miraculoasa. Afectiunea ei fata de Rebecca o face insa complice la o infractiune care ii depaseste chiar si cele mai violente fantezii.
    Teribila, fascinanta si amuzanta, aceasta memorabila carte de debut captiveaza si socheaza, aducand in prim-plan una dintre cele mai originale voci noi in literatura contemporana.

    „Eileen este un roman remarcabil, intunecat si surprinzator, pe alocuri dezagreabil si uneori hilar. Naratoarea cartii e una dintre cele mai ciudate, mai debusolate si mai jalnice inadaptate pe care le-am intalnit in fictiune – si totusi, in felul ei inimitabil, adorabila. Credeti-ma, n-ati citit niciodata nimic care sa se compare cu Eileen.” - Washington Post
    Fragment din romanul "Eileen" de Ottessa Moshfegh:

    „Nu era ca si cum nu imi pasa deloc de baieti. Doar ca eram tanara si nefericita si nu aveam cum sa ii ajut. De fapt, simteam ca eram una dintre ei. Nu eram nici mai rea, nici mai buna. Aveam doar cu sase ani mai mult decat cel mai mare dintre baietii de acolo. Unii dintre ei deja aratau barbati in toata regula - inalti, subtiri, cu barbi si mustati si cu brate mari si vanjoase, cu voci groase. Majoritatea erau baieti albi care proveneau din familii de muncitori, dar erau ci cativa baieti de culoare. Aceia imi placeau cel mai mult. Simteam ca ei intelegeau ceva care celorlalti baieti le scapa. Pareau sa fie mai relaxati, pareau ca respira putin mai profund, pareau sa poarte masti perfecte, in vreme ce restul baietilor tresareau, se incruntau, se scuipau si se certau ca niste copii, ca niste strengari in curtea scolii. De multe ori ma intrebam ce credeau despre mine cand ma vedeau stand afara, dincolo de usa in timpul orelor de vizita, daca ma observau cumva. Rareori se uitau la mine, niciodata nu-si ridicau spre mine ochii lor molatici, tulburi, in semn de recunoastere. M gandeam ca poate nu ma puteau identifica de la o zi la alta, ca si cand rolul meu era jucat de nenumarate tinere femei care aratau la fel. Sau poate ca stateau cu mamele lor in timpul suitelor, si ma numeau „catea" si faceau semn cu barbia atunci cand eram cu spatele la ei si ma gandeam la Randy si nu ascultam. Sau poate ca spuneau: „Ea e singura pe care o urasc". Sau poate credeau ca sunt nebuna. In zilele in care nu dormeam si apaream neingrijita si mahmura, cu siguranta puteam sa trec drept nebuna, dandu-mi ochii peste cap si scrasnind din dinti in lumina puternica. In egocentrismul meu copilaresc, imi imaginam ca despre asta vorbeau baietii de cuoare cu mamele lor: despre cat sufera Eileen acum, despre cat de multa nevoie are Eileen de o prietena, despre cum ar merita Eileen mai mult. Speram sa vada direct prin masca mea, in sufletul meu trist si fierbinte, dar ma indoiesc ca ma vedeau de fapt. Nu as fi prima care recunoaste ca a munci ca tanara femeie intr-o institutie unde barbatii domina are avantajele sale. Nu vreau sa spun cu asta ca pozitia mea de la Moorehead imi dadea un sentiment de putere ca femeie, dar nici nu ma aducea mai aproape de punerea in practica a fanteziilor mele romantice - nimic din aiurelile astea. Dar slujba de la Moorehead imi oferea informatii esentiale despre comportamentul masculin. Uneori, puteam sa stau in liniste si sa-i observ pe baieti ca pe niste animale de la zoo - cum se miscau, cum respirau, toate gesturile nuantate si atitudinile care faceau ca fiecare dintre ei sa para special.”