Romanul patrunde in intimitatea Clarissei Dalloway, o londoneza din inalta societate, pentru care pregatirile de o serata constituie pretextul de a medita asupra relatiei cu sotul ei, a celei cu iubitul din tinerete, dar si asupra atractiei pentru o buna prietena.

     Fragment din romanul "Doamna Dalloway" de Virginia Woolf:

    “Asa gigantic cum era, dangatul avea o legatura cu ea. Adanc, adanc, in miezul lucrurilor obisnuite, patrunsese degetul ceasornicului conferind clipei solemnitate. Sunetul acela, isi imagina Clarissa, o forta pe batrana sa se miste, sa se duca, dar unde? Clarissa incerca sa o urmareasca apoi cu privirea cand se intoarse si disparu, dar nu-i putea vedea decat boneta alba miscandu-se in spatele camerei. Era inca acolo, se invartea in capatul celalalt al incaperii. La ce bun crezuri si rugaciuni si impermeabile? Cand, isi spunea Clarissa, asta e miracolul, asta era misterul; aceasta batrana doamna pe care o putea urmari trecand de la scrin la masuta de toaleta, inca mai putea s-o vada. Si misterul suprem pe care Kilman putea pretinde ca l-a aflat sau Peter putea pretinde ca l-a aflat, desi Clarissa stia bine ca niciunul din ei n-avea nici cea mai vaga idee cum poate fi aflat. Misterul era pur si simplu acest aici era o incapere; dincolo, alta. Pot solutiona religia sau dragostea asa ceva?
    Dragostea... dar uite ca suna si celalalt ceas, cel care era intotdeauna cu doua minute in urma lui Big Ben; se trezi si el si isi scutura poala incarcata de nimicuri, flecustete pe care le risipi, de parca Big Ben, cu autoritatea lui, era cel care stabilea lege in chip solemn si atat de just, dar ea trebuia sa ocupe de o sumedenie de treburi marunte — doamna Marsham, Ellie Henderson, paharele de inghetata - care navalisera toate in valuri, saltand si dansand in siajul acelui solemn dangat de ceas care se intind acum ca o panglica de aur pe suprafata marii. Doamna Marsham, Ellie Henderson, paharele de inghetata. Trebuia sa dea imediat niste telefoane.
    Volubil, agitat, ceasornicul intarziat suna, tinandu-se pe urma lui Big Ben, cu poala plina de fleacuri. Lovite, zdrobite de navala trasurilor, de brutalitatea camioanelor, de inaintarea grabita a miriade de barbati colturosi, de femei gatite, de domurile si de turnurile ministerelor si spitalelor, ultimele ramasite ale acestei poale pline de maruntisuri si de fleacuri pareau sa se spulbere, ca spuma unui val istovit, de trupul domnisoarei Kilman care se oprise o clipa in strada ca sa spuna in soapta: „Trupul e de vina"."