Primul roman interzis de cenzura sovietică. Primul roman distopic, cel care a inspirat cărți-cult scrise mai târziu de Orwell, Huxley, Bradbury sau Vonnegut. O poveste în care societatea este condusă de principii matematice, de norme si tabele, marele conducător se numește Binefăcătorul, sufletul este o boală, imaginația se extirpă, numele sunt înlocuite de numere și muzica este cântată de trompetele Uzinei Muzicale; poezia e o slujbă statală, dragostea este controlată și înlocuită de programul reglementat de Biroul Sexual. Pe scurt, o lume în care individul este total absorbit de “noi”, adică de Statul Unic. Zamiatin a scris un roman modern și uluitor, cu momente de speranță și dragoste, care strălucesc câteva clipe, până când forțele Binefăcătorului nivelează totul fără drept de apel. Scopul final este să nu îți simți ființa. „Dar își simt ființa, sunt conștienți de individualitatea lor numai ochiul în care a intrat ceva, un deget care coace, o măsea cariată: ochiul, degetul, măseaua, dacă sunt sănătoase – ca și cum n-ar exista. Oare nu e limpede? Conștiința individuală nu este decât o boală.”