„Să citești un roman e ca și cum ai călători printr-un copac gigantic, urcând pe sub coaja lui către fructe, înăuntrul ramurilor.”

Am ales acestă deschidere din romanul algerianului Daoud pentru că descrie destul de precis senzația unică pe care mi-a creat-o citirea acestei cărți. Nu este o lectură care curge rapid, ci dimpotrivă ai senzația că stai pe loc, când de fapt înaintezi în poveste, dar nu înaintezi pe orizontală, ci cumva ciclic, în spirală.

Cartea este despre maturizarea și evoluția unui baiat dintr-un sat din nordul Africii, din copilărie, până la vârsta de treizeci de ani. Băiatul are de mic un destin trist: orfan de mamă de la o vârstă fragedă, respins de tatăl său și din casa lui de familia acestuia, este crescut de mătușa lui celibatară la marginea satului. De mic șansele lui de integrare socială scad vertiginos, pe măsură ce satul descoperă că băiatul este diferit: are o voce neplăcută, face crize de epilepsie, învață să citească prea repede și memorează prea bine comparativ cu colegii, este interesat de rezolvarea misterului morții, cea care îi răpise mama atât de devreme; se auto-invită pe la bolnavi și pe la înmormântări, împins de nevoia de a face observații obiective, respinge învățăturile cărților sfinte, care îl deziluzionează pe măsură ce le descoperă formalismul. În scurt timp, nu mai este lăsat să umble prin sat decât noaptea și timpul lui capătă sens doar în prezența cuvintelor și a cărților. Dar, locuind în acel sătuc înconjurat de deșert, Ishmael nu are la îndemână nenumărate cărți: după ce citește tot ce găsește, descoperă liste cu titluri ale unor cărți la care poate doar visa, căci nu le găsește. Ajunge să își scrie propriul „Stăpân al inelelor” sau „Istorie a celor treisprezece”, propriul „Spre far” sau „Fructe ale mâniei”.